Puterea regeneratoare a numelui

Umberto Eco, căutând viitorul printre urmele trecutului, constată că „din trandafir a rămas doar numele”, dând cuvintelor valoare paradigmatică. Cartea sa „Numele trandafirului” a primit diverse interpretări, fiecare cu o anume îndreptăţire – de la aceea poliţistă la cea teologică sau filosofică. Derizoriul timpului nostru a expediat-o pe nesimțite în uitare, fără a da răgaz să luăm aminte la mesaj, un îndemn la acea „trezvie” atât de necesară omului cum spun Sfinții Părinţi. Mai spun Părinții Sfinți că viclenia demonilor este atât de mare încât vin în tot alte cete ca să convingă omul că o fac anume să-i alunge pe primii şi zicând că ei sunt cei adevărați. Derizoriul propriu timpului nostru a expediat cartea cunoscutului scriitor italian în uitare, fără a da răgaz să luăm aminte la mesajul ei. Aşa se întâmplă când ne împropriem cultura „de consum”, când corectitudinea politică nivelează totul, spoliind de valoare omul şi făptuirile sale. Rămân doar numele ca semn de rezistenţă şi o speranţă în persistenţa lui.

Mănăstirea unde se petrece acţiunea nu avea lipsă de nimic, toate erau spre prisos, până şi ­imensa bibliotecă în care era tezaurizată înţelepciunea lumii. Prin toate, abația voia să etaleze „temeinicia şi invincibilitatea Oraşului lui Dumnezeu”. Altfel spus, după celebrele cuvinte ale lui Leibniz, trăiau în cea mai bună lume dintre cele posibile. Dar…
Ca de niciunde, se petrece o crimă, urmată de altele într-un lanț parcă fără sfârşit, iar făptaşul şi mobilul actelor rămân învăluite în ceaţă. Urmând un fir al Ariadnei, se descoperă că toate semnele crimelor urmau un traseu ce ducea la Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan. La un moment dat este incriminată Biblioteca, înțeleasă ca un labirint, astfel încât tezaurul său să fie apărat cu străşnicie şi doar cei iniţiaţi să ajungă a se hrăni cu tainele ei. Cum poate fi biblioteca un criminal? Ceva ştiau comuniştii din moment ce instituiseră restricţii foarte severe asupra cărţilor, care mergeau până la libertate.

Acum se folosesc metode mai subtile şi mai rafinate ca manifestare, dar la fel de barbare ca esență. Din toate spre perpetuare rămâne doar „numele” ca legământ spre conținutul de viaţă pe care l-a avut cândva şi ca o sămânţă în aşteptarea timpului prielnic încolţirii. Până atunci, dacă vreodată fi-va, rămâne numele… Așa se face că din trandafir, simbol al iubirii şi al urcușului duhovnicesc îndeosebi, purtând frumusețea raiului, rămâne un cuvânt, un nume… dar unul care însă, prin semne, orientează spre noi structuri de gândire. E locul să amintim că Umberto Eco este autorul unui Tratat de semiotică de referinţă.

Aici este o posibilă cheie a romanului, folositoare şi pentru timpul nostru – unul al deconstrucţiei şi derizoriului. Maratoniştii „noului” ar trebui să ia aminte, iar cei ce idealizează trecutul să vegheze fiindcă acolo sunt semnele căderii. Știm că Dumnezeu nu ne va lăsa şi, cerându-I ajutorul, nu vom fi bătuți, dacă Îl ascultăm făptuitor şi nu învăluindu-ne în slavă deșartă. Spunea Ecleziastul că o vreme e urmată de alta contrară ei, dar că în toate Domnul a pus veşnicia. Numele este anume o amprentă a veșniciei, un semn care descifrat păzește de rătăcirile dintr-un posibil glosar… globalizării. În el se află, nu odată, un destin ce-şi așteaptă împlinirea sau recunoașterea, iar gol de conţinut seamănă cu acele butoaie goale rostogolite pe autostrăzile informaţionale. Un semn deloc întâmplător al zilelor noastre este evoluția societății informaționale, care duce spre societatea cunoaşterii şi, ca necesară încununare, a conştiinţei.

În avalanşa de concepte ce aminteşte de medievala ceartă a universaliilor se evidențiază o nevoie vitală de a păstra cele „ziditoare” din „nume” ca o taină fiind­că ravagiile secularizării tind să asocieze zidirii efemeritate. Asta nu înseamnă, nici pe departe, de pildă, respectarea unui ritual repede glisând spre un ritualism. Ritualul presupune intrarea într-un ritm cosmic stabilit de Cel ce toate le-a făcut cu înțelepciune, cu o finalitate prielnică îndumnezeirii. El cuprinde şi rugăciunea stăruitoare de taină, cum făcea bătrâna de care vorbea Mircea Vulcănescu vorbind lui Cioran despre sfinţii români care nu erau atunci în calendare. Ei au sfinţit pământul care îi mărturiseşte, cum o fac „sfinţişorii” de la Aiud, între care şi autorul „Dimensiunii româneşti a existenţei”. Ne-a lăsat un testament: „Să nu ne răz­bu­nați”, care spune totul despre acest gânditor-martir. Sunt cuvinte ale vieţii dătătoare de viaţă şi avem datoria să le cinstim memoria. Nu de răzbunare are nevoie viitorul, ci de gândul ca mărturisire că viaţa şi opera sunt semnul iubirii care „nu cade niciodată”, al păcii pe care ne-a dat-o Hristos Biruitor al lumii. Însuși S-a rugat Părintelui Ceresc ca apostolii şi cei care le vor urma să fie păziţi „în numele” Său: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17).

Privind înapoi, constatăm că ceea ce lipseşte contemporaneităţii, dimpreună cu smerenia, este pocăinţa, singura care ne apropie de Împărăţia cerurilor. Ea dă „numelui” splendoarea vieții, pre­schimbând căderea în urcuş, neascultarea în ascultare făptuitoare, ura demolatoare în iubire ziditoare. Ea preschimbă şi învăţătura din cărţi în înţelepciune a traiului de fiecare zi, nu după zisa deşartă a fariseilor, ci după „cuvântul cu putere multă” dat nouă de Biruitorul lumii.

Elena Solunca Moise