Ţăranul nou

Ţăranul authentic a murit la colectivizare. I-au făcut câteva muzee la capitală şi l-au înmormântat în ele. Pe moşie au rămas fi-su şi fiii lu’ fi-su, nepoţii adicătelea. Ia mai mânaţi, măăăi!

Gata cu ţăranul, s-a emancipat, nu mai e, neică, ţăranul ăla d-altădat! Imensă şi implacabilă, talpa ţării îşi face necontenit lifting facial: telefoane la purtător, oale profesionale în rate, clocitoare digitale, toate roadele ştiinţii vasăzică. Şi-a pus paraboloică în vârf de căpiţă, să prindă Bucureştii oglindă, şi-a asanat butiile cu rachiu, s-a dus în târg de şi-a tras maşină capitalistă, d-aia de nu se strică niciodată, şi-a trimes copiii în vale la meditaţie să înveţe cum să vorbească cu duşmanii ţării, să-i mai domolească oleacă, de ne-ar cotropi. Are puseuri de lectură, citeşte tot, ca să se şteargă cu mai mult. E principial, mănâncă din ograda-i, dispreţuieşte consumismul, îşi râde de ouălele celea forţate, împinse de la spate, ieşite din găinile alea chimice. E critic, nu-i plac meciurile alea româneşti, resemnate, şi-a băgat cablu şi se uită la imperialişti, că o fac cu artă. E familist convins, că trebuie să primească o moştenire din partea nevestes-i, apoi mai vedem noi. Îşi promovează copiii, să nu se lase bătuţi, să dea ei primii, nu îi caută la verbele neregulate, că e pământ destul, cine să-l are? Nu suportă filmele horror, că nu sunt adevărate, iar când stă la coadă la doctor îşi mişcă mereu picioarele, să nu i se urce furnicile, deh, racilă rurală.

Sai ţaţo, c-a băgat banane! Satul românesc în postmodernism, ca titlu de lucrare, ar fi la limita comicului şi ar da în plans. El n-a ars încă etapele rele, iar pe cele bune le-a fentat din mers. Ţăranii îşi iubesc animalele, de aceea le numesc boală, le dizolvă cu biciul dacă nu răspund la comenzi. Băşcălia ţărănească s-a încununat în sictirul pentru cele sfinte. Niciun orăşean n-ar înjura cerul atât de tacticos, cu intonaţie şi în amănunt. De fapt, ţăranul are un apetit notoriu pentru invectivă, distracţie ieftină, aici s-a furişat isteţimea ţărănească, ţăranul în prispa cârşmii, iată tabloul perfect. Caracter antitanc, pe ţăran n-o să-l vezi niciodată frustrat. Păi ce, nu erau oare căluşarii brigăzi artistice paramilitare? Să-i fi văzut pe strămoşii lui cum mânuiau puşcociul de lemn la premilitară! Spaima oricărui intelectual treaz (pe cât se poate) şi cu aritmetica funcţională este repartizarea la ţară. Acolo se simte boborul cel mai bine şi el trebuie să fugă de asta. Ţăranul este mincinos, leneş, agresiv, rău la suflet şi cu gura mare. Poţi să îl înveţi pe Alecsandri pe de rost în autobuz, să te balonezi cu idilisme, când ajungi la cap de linie vei descăleca surprins fix într-o balegă. Caldă sau nu, se va ţine de tine pe toate uliţele, te va cotropi, se va urca încet-încet până la gât, te va asfixia. Vei rămîne în sat, trebuie să-ţi câştigi o pâine, dar cu preţul unei teribile frustrări, taci, ca s-aud cucul!

Mulţumim Partidului, că Partidul ne-a băgat, ne-a băgat lumină-n sat! Memoria Colectivei stăruie la sate şi acum, ca un altar al hărniciei, furat piatră cu piatră după ’90, în zilele democraţiei, din raţiuni de zidărie. Ţăranul de azi e un experiment nereuşit al altor timpuri. După ce a construit oraşul, s-a întors la ţară cu tupeul şi argoul burghez. Acum e şmecher, fentează coasa şi despoaie primăria de parale. Primarul de ţară este reprezentantul lor, al ţăranilor. A studiat la frecvenţă redusă, are patalama, şi-a depus-o deasupra capului, sub icoană. Dă comenzi scurte, semnează indescifrabil, e irefutabil atâta timp cât are pâinea şi cuţitul. A chelit glorios, glumeşte, zice că i-a căzut fânul din tractor, are burtă şi şi-o întreţine pentru că la ţară dacă n-ai burtă, eşti om sărac. Nu răspunde oricui la salut, că n-a pătimit cu el când făcea foamea. Ascultă manele la maxim, şi satul face la fel, iar la chefuri le povesteşte din armată. Are fetele la oraş, ajunse bine (situate), măritate (,) cu maşină mică. N-au rămas în curţile lui mari, unde că n-a fost să fie, încai să vie de Paşti.

Cu sapa după uşă şi cu damigeana-n portbagaj, ţăranul de bloc, cel mai tragic şi nociv specimen rural, este încarnarea căpoşeniei brute: el sacoate trandafirii primăriei şi îşi pune ceapă, o îngrădeşte cu drag, o udă şi chiuie să usture mai tare. Bă, care v-a sărit mingea pe răzor, hai că v-o tai io! Fidel coclaului, ţăranul de bloc face transhumanţă săptămânal, la neamuri. Bloc de granit imperturbabil, ireductibil, suficient şi inexpugnabil, reticent la predici şi unsori. Hibrizi leneviţi sub duş, ţăranii stau cu sapa la uşă şi cu plugul la amanet, neam căpos de sfeclă, se scarpină în fund şi se întreabă când se coc cireşele. Zgârie-norii pitici, proletari, porecliţi muncitoreşti, nu-l intimidează defel pe ţăran, hotărât să dea cu tifla tuturor. Curentul de pe scară, vânt constant de stepă, care ar înnebuni orice rafinat, îi prieşte, se simte ca la coasă. Creşte porumbei pe balcon, face grătare în uscătorie, aşa, din ambiţ, să le vadă pe profesoare cum crapă de indignare. Joacă liniştit table cetăţeneşti la subsol, în timp ce la ţară, neamurile şi le-a aruncat în aceeaşi groapă, călare, că dincolo nu se mai ceartă şi nici nu se mai pupă. Ţăranii de la bloc nu se calcă des, şi când o fac, îşi schimbă microbii. Respectă funciar legile deochiului, iar când trec pe lângă apartamentul popii, se muşcă de limbă. Ei sunt proprietarii unor personalităţi polivalente, ca sala aia de la capitală, sparg seminţe la modul filozof, fac aritmetici preţioase cu gâdul pe vedrele de ţuică de la toamnă. Îşi face anticipat parastasele, să nu mai încurce copiii, este otevist fidel, are noroi pe anvelope şi unde prinde un homosexual, acolo mi-l reeducă.

Ţăranul are, ca şi ta-su, ca şi tata-mare, ca şi moşul de pe front, o afinitate vizavi de ora exactă trimisă de la Bucureşti, deh, spaima morţii. A murit Nae? Întâi muncă, dup’aia distracţie!

Octavian Dărmănescu