Sfânta Cruce şi semnificaţiile ei
Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului, are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale/misiune de urmat. În cele ce urmează prezentăm o cateheză despre importanţa şi semnificaţiile Sfintei Cruci, material concis, care trebuie neapărat întregit în prezentarea orală din cadrul comunităţilor parohiale cu temeiuri biblice, dar şi cu alte elemente semnificative, uşor de obţinut din sursele bibliografice indicate, mai ales cu privire la răspunsurile ortodoxe vizavi de atitudinile neoprotestante, în funcţie de situaţia concretă din fiecare parohie.
I. Sfânta Cruce – semn creştin, distinct şi distinctiv. Toate religiile lumii, din trecut şi de azi, au avut şi au semne şi simboluri specifice: unele corpuri cereşti (soarele, luna, stelele), altele corpuri şi figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În acelaşi timp, suverani şi popoare, armate, instituţii, asociaţii, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile şi celelalte instituţii omeneşti, creştinismul se prezintă în faţa lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar şi cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparaţie, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Părinţii Bisericii ne învaţă că Sfânta Cruce are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit şi s-a scris enorm despre ea, că ştim, aşadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esenţă, o mare taină, sau „uşa tainelor” – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), aşa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim şi le înţelegem numai prin credinţă. Trebuie să reţinem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului şi înaintea sfinţilor. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rosteşte: „Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cu ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască…”. Înţelegem, astfel, că Hristos ne mântuieşte şi cu puterea Crucii.
II. Tema catehezei noastre are ca obiectiv prezentarea unei sinteze a învăţăturii ortodoxe despre Sfânta Cruce, cu evidenţierea importanţei pentru mântuirea noastră.
III. Tratarea va parcurge următoarele puncte: cele trei semnificaţii (obiect, semn, cale); locul Crucii în cultul ortodox; rătăcirile neoprotestanţilor.
1.a. Crucea ca obiect. Toate locurile şi obiectele care au intrat în legătură cu viaţa pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Fiinţa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieţii şi activităţii Sale au dat naştere la biserici şi mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credinţă şi credincioşi de rând, au preţuit întotdeauna locurile şi obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Ţara Sfântă!). La sfinţirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălţat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veşnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit şi ei bucuria vederii din ceruri a minunatei privelişti… De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creştine şi casele credincioşilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioşilor şi chiar purtată la gât de creştinii evlavioşi. În anumite ţări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forţată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înţeleasă în anumite locuri, dar în ţara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creştin să poarte o cruciuliţă la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru şi discret, nu ca pe o podoabă oarecare şi nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul „obiect” intră şi troiţele, de mare frumuseţe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curţile bisericilor şi ale oamenilor, în munţi şi pe dealuri etc. Trebuie cultivată şi această tradiţie, cu grija ca troiţele să fie confecţionate cu acelaşi bun gust ca şi celelalte cruci şi cruciuliţe.
1.b. Crucea ca semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinţilor Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii şi păgânii care intrau în creştinism prin Taina Botezului şi a Mirungerii erau însemnaţi/pecetluiţi cruciş pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul şi cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu şi Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim „În numele Tatălui” şi ne însemnăm la frunte; „şi al Fiului” şi ne însemnăm la piept; „şi al Sfântului Duh”, însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; „Amin” – lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită. Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare şi când ne sculăm, înainte şi după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, când suntem ispitiţi sau speriaţi de un duh rău etc. Pe scurt, „la fiecare pas şi la fiecare faptă” – cum spune Tertulian, un scriitor creştin din secolul al III-lea (De corona militis). Este „semnul prin care ne despărţim cei credincioşi de necredincioşi şi ne recunoaştem” (Sf. I. Damaschin, Dogmatica). Întâlnim adesea întrebarea: de ce ortodocşii se închină de la dreapta la stânga şi catolicii invers? Tot pe scurt: sunt tradiţii diferite, datorită schismei. Practic, semnul Crucii se făcea la fel până prin secolul al XIII-lea (vezi explicaţii detaliate la ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin; www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci). Fără să criticăm practica romano-catolică, vom respecta, desigur, tradiţia noastră. Detaliile închinării au importanţa lor, fără îndoială, dar mai importantă decât forma este atitudinea închinării/însemnării: cu credinţă, nădejde, evlavie, smerenie etc.
1.c. Crucea – cale/misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). La modul general, ştim că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creştină a desăvârşirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. „Crucea vieţii” nu înseamnă doar necaz şi suferinţă, ci şi „misiunea vieţii personale”, împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credinţă, hărnicie şi conştiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârşit al Mântuitorului.
2. Locul Crucii în cultul ortodox este marcat de sărbătorile închinate ei (două „cu ţinere” – cruce roşie: Înălţarea – 14 sept. şi Duminica a III-a din Postul Mare; una cu cruce neagră: Scoaterea Sfintei Cruci – 1 aug.). Marcat, de asemenea, prin faptul că nici o slujbă nu se face fără prezenţa Crucii, ca obiect şi ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinţii. Vorbind de „cult”, trebuie să-l avem în vedere şi pe cel particular: închinarea şi însemnarea cu Sfânta Cruce, însoţeşte toate rugăciunile creştinului, din pruncie până la mormânt.
3. Neoprotestanţii (şi protestanţii, în general) nu aduc cinstire Sfintei Cruci, după cuviinţă, după cum nu cinstesc nici sfinţii, icoanele, moaştele. Motivaţia lor şi răspunsul ortodox ar necesita un spaţiu pe care nu-l avem acum, dar îndemnăm a se citi amănunte în cartea părintelui Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, accesibilă şi „online” (www.resurse-ortodoxe.ro/carti-ortodoxe/despre-credinta-ortodoxa). Interesant (şi interesat, credem) este faptul că în ultimele decenii se observă şi la ei semnul Crucii zugrăvit sau lipit pe casele lor de adunare… Socotim gestul ca pe o recunoaştere publică a importanţei Sfintei Cruci, chiar dacă neoficială încă, din punctul lor doctrinar de vedere.
IV. Recapitulăm (sintetizăm) noţiunile „cheie”: altar de jertfă, uşa tainelor, obiect sfânt, semn creştin, cale şi putere de mântuire.
V. Asociem cinstirea Crucii cu cinstirea sfinţilor, a icoanelor, a Sfintelor moaşte, pe care, din păcate, neoprotestanţii le ignoră acum, în pofida Tradiţiei Bisericii nedespărţite şi a unor hotărâri sinodale din vremea când creştinii erau una. (Ex., Sinodul al VII-lea, 787: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor… Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema!”. Iar când spunem „sfinţi”, cinstim şi ceea ce este legat de ei: icoane, moaşte etc.
VI. Generalizând binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, evocăm fragmente din Acatistul ei: (Bucură-te) ridicarea celor căzuţi, îndreptarea celor robiţi de patimi, sprijinirea sărmanilor, apărătoarea deznădăjduiţilor, doctorul celor ce bolesc, veselia sufletului… În acelaşi timp, crâmpeie din mărturisirea inspirată a Sf. Ioan Damaschin: Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului… Este scularea celor căzuţi, sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonitorul răutăţilor, pricinuitorul bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice (Dogmatica, IV, 11). VII. Aplicarea învăţăturilor despre Sfânta Cruce înseamnă recunoştinţă faţă de jertfa Mântuitorului de pe Golgota, printr-o închinare corectă, prin credinţă în puterea ei de mântuire şi prin mărturisire liturgică, dimpreună cu întreaga suflare creştină: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!” (Înălţarea Sfintei Cruci, Laude).
Repere bibliografice: ****Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 2008. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1993. Arhim. Ilie Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti, 1981. Prof. T. M. Popescu, Meditaţii teologice, Bucureşti, 1997. Ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin, www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci
