Cuvinte asasinate
Spiritul de deriziune, pe care românul l-a numit „bășcălie“ și care pare o contribuție lingivstică originală a limbii române întrucît nu s-a identificat pînă acum o etimologie sigură a cuvîntului, a făcut victime nu numai în viața socială și politică românească, ci și în spiritualitatea românească. Caragiale, într-un fel patron spiritual al Dilemei vechi, a avut geniul de a surprinde această trăsătură valahă în forme literare unice, dar cu scopul de a o demasca ca profund nocivă pentru proiectul de societate pe care îl reprezenta România modernă. Autoexilul lui Caragiale în Germania subliniază adînca lui nemulțumire că proiectul de modernizare a României, de fapt însăși așezarea societăților valahe pe principii politice, economice și sociale noi, occidentale, s-a lovit de acțiunea corozivă a bășcăliei.
În acest registru, caragialesc, bășcălia poate fi și o strategie de apărare față de ceea ce părea prea agresiv sau utopic în proiectul României moderne, în orice caz dimensiunea psihologică profundă a fenomenului cultural al deriziunii este importantă în cazul cuvintelor asasinate de bășcălie.
Primul, și probabil cel mai important dintre cuvintele pe care aș vrea să le discut acum, este „pocăința“. Provenind din verbele slavonești kajatisen, cu varianta perfectivă pokajatisen, cuvîntul românesc intră în limba literară ca traducere a grecescului metanoia în primele ediții românești ale Scripturii. Cu toate acestea, în limba literară contemporană a ajuns să prevaleze sensul de regret, părere de rău și în al treilea rînd recunoașterea unei greșeli. Recunoașterea greșelii măcar conține ideea de cunoaștere, de înțelegere a unei mecanism de acțiune eronat. Cuvîntul s a degradat suplimentar prin substantivizarea participiului pocăit cu sensul depreciativ de adept al unei grupări religioase neoprotestante și deci în discordanță cu majoritatea ortodoxă. Pocăitul nu mai fumează, nu mai bea, chiar merge la biserică, deși o denumește bethel sau casă de rugăciune, sau casă a adunării Domnului. Pocăitul și-a schimbat viața, ceea ce-l face ridicol în ochii majorității. Nu discut aici cîtă vreme ține schimbarea și cît din această schimbare este cu adevărat o transformare morală și cît o schimbare de paradigmă culturală, fapt este că însăși schimbarea este condamnabilă în ochii majorității. În cele din urmă, chiar în interiorul limbajului ortodox pocăința a ajuns să denumească una din cele șapte taine ale Bisericii ortodoxe, taina pocăinței sau a mărturisirii păcatelor, indicînd astfel alunecarea sensului spre semnificație de greșeală și regret. Este vorba despre o juridizare a pocăinței, care ar consta astfel în categorizarea erorii și deci în identificarea amendei onorabile care să o repare. Gestionarul acestei justiții psihologizate este preotul duhovnic, care stabilește un canon prin care este răscumpărată greșeala.
Acum să ne închipuim că am moderniza traducerea îndemnului cu care anunță Ioan Botezătorul misiunea lui Iisus Hristos și apoi își definește însuși Iisus chemarea (kerygma) pe care a venit să o lanseze umanității: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor (sau a lui Dumnezeu)“ și am scrie „Regretați că s-a apropiat entitatea politică (alias Împărăția) lui Dumnezeu“. Unde sensul ar fi dublu: regretați însăși apropierea fiindcă înseamnă sfîrșitul puterii voastre, sau regretați-vă păcatele, din cauza cărora nu veți putea intra în Împărăția lui Dumnezeu. Deodată Împărăția lui Dumnezeu pare amenințătoare, adică un mesaj care ar suna cam așa: „Aveți grijă că vine o nouă putere, care vă va pedepsi dacă nu vă adaptați regulilor ei“.
Acesta este însuși fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine, care a atins o culme a devierii spirituale în așa-zisele manuale de spovedanie, de influență occidentală, care au circulat și în țările române în secolul al XVIII-lea. Din această perspectivă, înțelegerea textului evanghelic este în mod tragic ratată. Însă evoluția sensului cuvîntului metanoia spre regret și amendă onorabilă se constată în toate traducerile moderne ale Evangheliilor și chiar și în limba greacă. Contribuția românească constă probabil în a lua în derîdere fenomenul regretelor, tocmai din cauza superficialității acestui sentiment. Pocăiții ar fi, astfel, cei care se exersează în regrete sterile și ușor teatrale.
Metanoia evanghelică nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa. Natura ființării umane nu este circumscrisă de materialitate trupească și de cele cinci simțuri prin care este percepută aceasta, ci dimpotrivă, ea are vocația de a înțelege ființa supramaterial, în dimensiunea ei netrupească sau, într-un limbaj cuantic, energetică. Scopul traversării materialității este regăsirea ființării metafizice. Nu regretul sau amenda onorabilă pentru o faptă corect definită canonic este ceea ce deschide Împărăția cerurilor, ci transformarea conștiinței și vederea nematerială. Astfel, în mod paradoxal și într-un fel scandalos pentru buna așezare a unei societăți, tînărul cel bogat – care Îl întreabă pe Iisus ce să facă pentru a moșteni Împărăția lui, avînd în vedere că a respectat legea lui Moise din tinerețe (referință aici în mod special la Decalog), dar căruia Iisus îi spune că îi mai lipsește să-și vîndă bunurile, să le împartă săracilor și să-i urmeze Lui – abandonează „negocierea“ pentru Împărăția lui Dumnezeu socotind exigența exagerată, în timp ce tîlharul cel de-a dreapta, care ajunge să fie condamnat pentru tîlhăria sa (furt cu violență) și de justiția umană, doar pentru faptul că își acceptă starea (în cazul lui crucificarea) ca pe o consecință justă a acțiunilor sale, este în mod instantaneu primit în rai, fără a mai fi nevoie să facă amendă onorabilă. În timp ce tînărul bogat ar putea, la o adică, să admită și el o amendă onorabilă (ca în cazul vameșului Zaheu), o pocăință, pentru vreun detaliu, pe care l-ar dezvălui anamneza unei spovedanii sistematice, el nu vede lumea de dincolo, nu a trăit metanoia, nu înțelege despre ce e vorba.
Degradarea substantivului pocăință și a verbului a se pocăi lipsește limba română de cuvîntul prin care să numească schimbarea de paradigmă a cunoașterii. Juridizarea și penitențializarea spiritualității duc la inerția pe care societatea o instalează în orice spiritualitate publică, dar desființarea oricărei referințe pozitive la încercarea de conștientizare a erorii spirituale duce spre anarhie și implozie a umanului. Cea mai mare aventură a conștiinței duhovnicești, dezvăluirea bogăției și complexității ființării metafizice, s-a lăsat asasinată de bășcălia care nu mai crede în morală.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.
Sursa: dilemaveche.ro
