Duminica a XX-a după Rusalii

În Evanghelie, Iisus, Domnul Însuşi, Stăpân asupra vieţii şi a morţii, se întâlneşte cu moartea. Moartea persoanei care a trăit deja, care şi-a desfăşurat rolul său şi aproximativ şi-a atins scopul anilor trăiţi nu ne mai miră, nu face impresie; e normal, ne naştem muritori. Dar moartea prematură ne tulbură, cu atât mai mult în cazul prezent când o altă viaţă rămâne trunchiată. Moartea care vine la timpul său ne face să ne gândim la o normală întoarcere în casa din care am plecat, la capătul călătoriei. Moartea tânărului este însă o călătorie trunchiată de un tragic şi nemilos incident.

Tulbură, pune întrebări fără răspuns sensibilităţii omeneşti, consternează rudele şi prietenii, cum se întâmplă la moartea acestui fiu al văduvei: „mulţime mare din cetate era cu ea”. Dumnezeu şi Om, Iisus are aceleaşi sentimente ca noi, mila pe care El o simte nu e o slăbiciune, ci e omenie. Nu trebuie să ne ruşinăm de lacrimi. Se spune că oamenii mari nu sunt văzuţi plângând. Iisus Hristos însă nu şi-a ascuns lacrimile şi nici mila Sa. Ne amintim bineînţeles scena învierii lui Lazăr, când Domnul efectiv a plâns.

Anumite detalii provoacă acea milă colectivă: tânăr, fiu unic, mama văduvă. Omenitatea lui Iisus, atinsă de toate acestea, la rândul ei atinge divinitatea şi declanşează minunea… Mai întâi cuvinte de încurajare adresate mamei, apoi semnul făcut celor ce-l duceau, apoi fraza adresată tânărului, şi în sfârşit redarea tânărului mamei sale, în timp ce mulţimea era entuziasmată. Iisus îl învie pe fiul văduvei din Nain prin simpla rostire a cuvintelor: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”

Nu atât imaginea mortului l-a mişcat pe Iisus, cât vederea mamei acestuia, cu toate consecinţele dureroase care urmau pentru ea: sărăcie, izolare din partea cunoscuţilor, dar ceea ce era cel mai dur era faptul că nu mai avea pentru cine să trăiască, pentru cine să muncească, pe cine să iubească pentru a se simţi şi ea la rândul ei iubită. Probabil, în acele momente Iisus s-a gândit la mama sa, Maria, care peste câţiva ani, văduvă fiind, avea să ţină în braţe trupul mort al unicului ei fiu. Astfel că, de dragul mamei Sale, de dragul tuturor mamelor din lume, Iisus a anticipat învierea Sa, înviindu-l pe tânărul mort din faţa Sa. Această minune asupra tânărului, alta asupra fiicei lui Iair, a treia asupra lui Lazăr, şi el tânăr, sunt tot atâtea acte de iubire ale lui Hristos faţă de viaţă. Vârsta acestor beneficiari ai minunilor pare să ne arate că nici lui Iisus nu-i plăcea să vadă retezate aceste plante tinere. O vorbă spune: „tânărul care moare este plăcut cerului…” sau: „Dumnezeu alege florile cele mai frumoase”. Sunt diferite păreri, de valoare îndoielnică care atribuie lui Dumnezeu sentimente ciudate. Iisus Hristos S-a simţit atins de moartea tinerilor. Aici minunea nu a fost cerută; în cazul fiicei lui Iair, în cazul lui Lazăr, Iisus a fost chemat, pe când acum, iniţiativa vine din partea Lui, în mod gratuit.

Prin această înviere aşadar, Hristos s-a pronunţat în favoarea vieţii. Astăzi însă, în secolul XXI, câţi oameni „moderni” nu se pronunţă în favoarea morţii, prin războaiele pe care le provoacă şi le întreţin… Iar cel mai crud război este războiul împotriva celor lipsiţi de orice apărare, împotriva copiilor nenăscuţi. Plaga secolului XXI este plaga avortului. Un adevăr crud, dar real… Totuşi, cei care au recurs la avort sau au contribuit la realizarea acestuia, nu trebuie să cadă în disperare, dar să alerge cu speranţă şi credinţă la iubirea lui Iisus Hristos, care şi-a vărsat sângele şi pentru păcatele lor. Dacă încă nu aţi făcut-o, căiţi-vă cu umilinţă şi încredere. Tatăl a toată îndurarea vă aşteaptă ca să vă dăruiască iertarea şi pacea Sa în Taina Spovedaniei… cereţi iertare şi copilului vostru al cărui suflet este la mila Domnului.

De la începutul lumii şi până azi, milioane de tineri au murit fără să aibă parte de privilegiul avut de tânărul din Naim. Deşi poate, Dumnezeu nu schimbă decât ocazional legile naturale pe care El însuşi le-a stabilit pentru întreg universul. Mântuitorul lasă ca natura să-şi urmeze cursul; nu substituie ordinea naturală cu o ordine miraculoasă, dar din Evanghelie ies la iveală sentimente omeneşti ale inimii lui Iisus Hristos. El este pentru viaţă, iubeşte viaţa, vrea ca omul să-şi trăiască viaţa între acele limite care sunt premisa şi garanţia unei bucurii profunde şi justificate.

Doctorul Raymond Moody în cartea sa intitulată „Viaţa de după viaţă” expune mai multe cazuri de întoarcere la viaţă după o moarte aparentă. Persoane care în urma unor accidente sau a unor boli grave cădeau într-o comă profundă, la limita între viaţă şi moarte, după revenire, povestesc experienţa lor, faptul că simţeau în mod conştient desprinderea sufletului de trup şi intrarea lui într-o altă lume, de unde, apoi au fost rechemate pentru a-şi continua viaţa. După experienţa trăită în acele clipe, aproape toate aceste persoane parcă regretă întoarcerea, datorită bucuriilor de dincolo pe care le-au pierdut. Prin analogie, am putea considera şi noi căderea în păcat ca o întoarcere la viaţa de dinainte. Şi noi simţim o nostalgie după viaţa în Dumnezeu pe care am trăit-o când eram în harul Său. În cazul în care l-am pierdut, să alergăm la Taina Spovedaniei pentru a reprimi acest har şi a reveni în acea comuniune cu Dumnezeu de care simte atâta nevoie sufletul nostru.

„Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Unii dintre noi le spunem adolescenţi teribilişti. Alţii, tineret. Unii cred că nu mai au nicio şansă de reabilitare, alţii continuă să spere la un viitor mai bun.

Da, generaţia lor n-a prins războiul, nu ştiu să ţină arma în mână. Niciun glonț nu le-a străpuns pe front, dar asta nu înseamnă că nu sunt răniţi. Noaptea, când nu-i vede nimeni, mulţi plâng înfundat şi muşcă din pernă regretând deciziile luate, urmând ca a doua zi să afişeze din nou acel zâmbet mai fals ca produsele chinezeşti. Mulţi, dacă nu toţi, consideră că a-ţi expune sentimentele în public e dovadă de slăbiciune. Ori, noi trebuie să fim puternici (sau măcar să dăm impresia asta), nu? Sunt greu de înţeles, mai ales când refuză să comunice. Dar şi tăcerea-i un răspuns…

Câteodată prea duri şi brutali ca să fie luați în considerare. Au nevoie de înţelegere. Toţi oamenii cărora li se dă o şansă la viaţă (mai exact cei care scapă de blestematul avort), toţi părinţii, toţi oamenii mai în vârstă, toţi au trecut cândva pe aici. Problema e că majoritatea uită că au fost şi ei tineri cu defecte şi bravează în faţa copiilor, bazându-se pe principiul ‚‚dacă n-au fost de faţă, sunt obligaţi să creadă ce spunem noi’.’

Refuză uneori adevărul. Din teamă că, ştiindu-l, li se vor sfărâma şi ultimele cioburi de vise rămase prin suflet. Spun cioburi pentru că multe vise li le-au spulberat alţii deja. O învăţătoare care şi-a făcut elevul prost sau incompetent, un părinte care i-a spus copilului că nu-i bun de nimic, un mai bine nu te năşteai! Sau un tu n-ai nicio şansă! Nu vei reuşi niciodată. E nevoie de câteva secunde să arunci o vorbă, ca să produci o rană ce nu se mai vindecă într-o viaţă. Nici ei nu ştiu ce vor. Ba se îmbrăţişează cu singurătatea, ba se leapădă de ea. Oricum, ea le rămâne cel mai fidel tovarăş. Se închid în ei, ori se plâng în faţa tuturor. Își caută alinare în iubire, în cărţi, în somn, în filme, în săli de fitness, în alcool sau droguri, în dezmăţ, în like-uri. În tot ce-i rău. Şi unii în mâncare. Dar mai devreme sau mai târziu toţi realizează că prăjitura, la început atât de dulce, a prins gust de cianură, iar în văzduh pluteşte un miros stătut de moarte. Ferice de cei ce-şi găsesc alinarea în Dumnezeu! Se plictisesc repede. Nu duc treaba la bun sfârşit. Nu fac lucrurile bine sau le fac în silă. Nu-i ciudat că le-a pierit cheful de viaţă chiar dinainte să descopere cum e viaţa de fapt?!

Poartă în spate saci de suferinţă, de neînţelegere, de ură, de regrete şi remuşcări tânjind după oameni care să îi înţeleagă. Unii fug de biserici şi de credinţă, spunând că-i ceva de modă veche. Nu se mai poartă. Nu mai are priză, ba chiar strică reputaţia. Ce-o să spună gaşca despre mine dacă merg? Mă vor crede nebun… Cei care încă mai frecventează lăcaşele de cult o fac din trei motive: fie de frică, fie din obişnuinţă, fie din dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu. Membrii din primele două categorii or să dispară şi ei pe parcurs. Când te căsătoreşti şi ieşi de sub papucu’ lu’ tăticu’, adio biserică! Şi din păcate, există destule cazuri care confirmă teoria asta. E din ce în ce mai greu să ţii tinerii în biserică. Parcă lipsește magnetul. Bătrânii nu acceptă upgradările, noul, tinerii vechile tradiţii. Primii se vaită că aud ‚ropote’ în biserici, de la tocurile fetelor, ceilalţi se lamentează că-s numai cântări pe șapte beregăţi, lipsite de vlagă şi bucurie. Rezolvarea? Să lase fiecare de la el.

Am spus cuiva că bisericile care trag cu dinţii de anumite cutume or să se golească curând. Au făcut ochii mari de uimire. E simplu, le-am explicat, tinerii vor pleca pentru că nu le place atmosfera, iar bătrânii rămaşi vor trece dincolo, că-s tare mulţi pe ultima sută de metri. Iniţial au râs, dar apoi mi-au spus că s-ar putea să am dreptate.

De ce se sting sufleteşte  tinerii? Pentru că nu mai au speranţă. Care-i soluţia? Trâmbiţaţi speranţa! Strigaţi în gura mare că există o Soluţie pentru orice problemă, un Remediu pentru fiecare boală. O Cruce care primeşte saci cu poveri şi oferă în schimb eliberare şi pace. Vorbiţi oamenilor despre Cel ce poate ierta orice păcat, oricât de greu ar fi! Zâmbiţi-le înţelegător! Oferiţi îmbrăţişări! Întindeţi mâna celui ce are nevoie de ajutor! Menţineţi flacăra speranţei aprinsă! Atâta vreme cât pâlpâie, încă n-am pierdut lupta!

Şi tot ce faceţi, faceţi cu pasiune! Pasiunea e speranţă! Lumea are atâta lumină cât răspândim noi. Stând ascunşi sub obrocul comodităţii, îi lăsăm în întuneric. Şi lipsa luminii e moarte sigură.

Majoritatea dintre noi am avut de-a face cu vase de cinste sparte. Dintr-o greşelă, din neatenţie, din nerăbdare sau alte motive, vasul preţuit (de noi) s-a făcut cioburi. Apoi, cu regret, îl punem pe făraş şi-l aruncăm în ghenă. Am citit că artiştii japonezi când repară vasele crăpate umplu fisurile cu aur! (arta se numeşte Kintsukuro).

Ei zic că atunci când un vas deosebit a suferit un prejudiciu şi a pierdut din valoare, restaurarea îl va face mult mai preţios! Un vas din porţelan, din sticlă sau lut, reparat cu vene de aur devine mai scump decât a fost înainte de spargere!

Tot aşa a făcut şi Hristos cu noi la Golgota. Ne-a relipit cu sânge dumnezeiesc! Iar sângele Său e mai convertibil decât orice valută. Restaurarea Domnului dă omului o plusvaloare. Devine mult mai scump decât înainte de a păcătui!

Eşti trist ca Iov, eşti spart ca vameşul, eşti nebăgat în seamă ca Lazăr? Te-ai ciobit din neatenţie, ori te-a ciuruit Satana. A dat cu tine de pământ şi simţi că eşti franjuri? Ai şansă uriaşă: aleargă la Hristos, aleargă la restaurare! Vei fi iarăşi ce-ai mai fost, şi mai mult decât atât! Dumnezeu nu e doar cel mai preţios Artist, ci face preţioase şi cioburile (umane)…

Suntem valoroşi! Chiar şi atunci când diavolul ne face viaţa zdrenţe! El doar distruge. Dar lui Dumnezeu îi place să lipească cioburi…