Duminica a XXIII-a după Rusalii

Am experimentat de atâtea ori că nimic nu tulbură mai mult existența răului decât prezența binelui. În prezența binelui răul devine neliniștit, se agită, începe să strige: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu?”. De fapt, în prezența binelui autentic răul dispare. Știm că „răul nu este altceva decât absența binelui”, astfel că obligația noastră nu este atât de a lupta împotriva răului, cât mai ales de a „produce” binele, de a-l realiza, de a-l face prezent în viața noastră.

Ceea ce de multe ori este derutant pentru viața noastră de credință sau pentru cei din jurul nostru (atunci când ne privesc și vor să vadă în noi martori autentici ai lui Hristos) este că deși știm foarte bine teoria, nu reușim să o punem în practică. De prea multe ori ne asemănăm cu cei din evanghelie care îl roagă pe Iisus „să plece din ținutul lor”. Cum se face că deși cunoaștem valoarea binelui, refuzăm prezența sa în viața noastră și preferăm să rămânem cu răul? Cum se poate explica faptul că nu iubim și nu alergăm după ceea ce ne eliberează de rău? Oare nu suntem prea grăbiți în deciziile noastre? Oare nu ar trebui să ne oprim, să medităm mai mult, să analizăm mai bine lucrurile și să vedem ce anume trebuie cu adevărat să alegem, ce anume merită să fie preferat? Cât de trist trebuie să fie acel om care îl roagă pe Iisus să plece din viața sa. Cum să te lipsește de Omul care „pe unde a trecut a făcut bine tuturor și a vindecat orice boală și orice neputință din popor”?!

Aceasta facem și noi atunci când nu vrem să fim smulși din „cotidianul” nostru confortabil, din normalitatea noastră, chiar dacă această normalitate este rea. Nu vrem să fim tulburați de o noutate pe care nu o înțelegem sau care ne va solicita. Prezența lui Hristos cere deseori sacrificii, reacții prompte, renunțări la ceea ce se împotrivește binelui. Iar noi preferăm comoditatea.

Alteori nu vrem binele și toată noutatea adusă de Hristos pentru că nu avem clară ierarhia valorilor. Violența cu care zecile de oferte intră în viața noastră spirituală creează confuzii și suntem într-o continuă dificultate în a ne stabili scara valorilor. De prea multe ori Hristos și binele rămân în afara „topului” pe care îl reînnoim în fiecare zi.

„Pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic” (Edmund Burke). Noi trebuie să facem binele, să risipim întunericul purtând lumină.

Ce diferență mare este între un om care admiră o operă de artă de la distanță, eventual așa cum o prezintă presa, și unul care se apropie pentru a-i surprinde detaliile, unul care merge în muzeu, unde e expusă, și acolo o vede în toată măreția ei! Cât de mare este diferența între un om care merge duminica la biserică – și apoi își exprimă cu pertinență opiniile: ce i-a plăcut, ce poate fi îmbunătățit etc. – și un altul care nu a fost la biserică de ani de zile, sau poate niciodată, dar „știe” tot ce a fost acolo, cât de plictisitor a fost preotul, cât de depășite sunt textele citite, cât de „rupți de realitate și înapoiați” sunt cei care pierd vremea cu astfel de practici. După cum sunt și unii care nu au făcut nici cel mai mic efort pentru a păzi legea Domnului, pentru a trăi poruncile, dar ei „știu” că sunt depășite, că nu au nici o valoare.

Dumnezeu este privit de la distanță, judecat și condamnat. Biserica este privită de la distanță și astfel mulți văd doar „praful” așezat pe-alocuri. Duminica este privită de la distanță și tratată doar ca zi de relaxare: nu mai este ziua Domnului. Însăși propria viața o trăim privind-o de la distanță, uitându-ne mai mult în grădina vecinului, analizând mai mult alegerile lui decât pe ale noastre.

Alegerile bune nu se fac de la distanță, ci de aproape. Nu-l putem refuza pe Dumnezeu mai înainte de a-l cunoaște. Iar după ce-l cunoști, după ce simți că el a pregătit celor care îl iubesc „ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, ceea ce la inima omului nu a ajuns”, cum mai poți trăi departe de el?

Este adevărat că Domnul e exigent: da să fie da, nu să fie nu; vrea să trăim în pace cu frații noștri, departe de orice gând păcătos, fideli jurămintelor noastre, dar oare nouă nu ne place la fel?! Ce preferăm: un om de cuvânt sau un om care „ne duce cu zăhărelul”?

Dumnezeu nu este exigent, ci este frumos, are acea frumusețe care nu vrea să fie umbrită de nicio pată, de nici un rid, de nimic. Însă această frumusețe a Domnului se vede doar de aproape. De la distanță se vede doar exigența. O inimă care bate plină de iubire nu se aude fără să te apropii de ea!

Dumnezeu este plin de detalii care îl fac irezistibil de frumos. Dar acestea nu se văd de la distanță. De aceea astăzi trebuie să apropiem un om de Domnul. Trebuie să ajut un om să vadă frumusețea lui Dumnezeu.

Mai erau cinci minute până să înceapă ora. Copiii de clasa a V-a alergau prin sală gălăgioşi. Dar şi emoţionaţi. La ora 16 fix aveau testare la Religie. Când a intrat profesoara tot freamătul ca de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical. „Aş vrea să răspundeţi la întrebări cu cuvintele voastre, simple, la două întrebări: 1. Cine este Dumnezeu?; 2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă nimeni nu l-a văzut?”. În 20 de minute toţi copiii au finalizat lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări erau repetitive. Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”; „a făcut Pământul…, marea şi tot ce există”;  Dar a treizecea? E lucrarea lui Ernestino. Un pici blond. Mărunţel. „Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”. Copilul vine şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundă obrajii. Învăţătoarea îl încurajează. Elevul începe citirea sughiţând: „Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul dejun. Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu. Chiar dacă nu-L vedem. Dacă El nu este în viaţa noastră, viaţa este amară şi nu are gust”. Sala a explodat în aplauze. Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completet: „Vedeţi copii, ceea ce face din noi înţelepţi nu e să cunoşti multe lucruri. Ci să fim simplii dar să ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră”.

Filosofii se chinuie să-L definească pe Dumnezeu cu idei. Pictorii îl scot din minte şi-L aştern colorat pe pânze. Iar noi muritorii, tot nu înţelegem… Dumnezeu nu e un concept greoi. Un neconcept. E simplu ca şi cămaşa lui Hristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca şi zahărul! Numai că nu poţi să şti toate astea decât dacă l-ai gustat mai întîi!

Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui Zahăr în viaţa ta!