Rugaţi-vă câteva ceasuri pe zi şi veţi avea mari bucurii!

Dacă trăia, ar fi împlinit 100 de ani, el, nepământeanul monah care a privit mereu spre Cer, unde era de fapt şi inima lui.

Oamenii ca el, puţini la număr, n-au nimic comun cu lumea aceasta trecătoare. Prietenia lor cu lumea Cerului, cu sfinţii şi sihaştrii care mişunau încă prin Munţii Neamţului i-au ajutat să se desprindă de tot ce-i efemer şi ar fi putut deveni stavilă în calea mântuirii.

Nepământeanul Cleopa, cunoscutul arhimandrit şi duhovnic, îndrumătorul de obşti şi sihastrul dintre cei din urmă, le-a amintit monahilor care vieţuiau în preajma sa şi tuturor celor care l-au întâlnit şi ascultat că drumul lor trebuie să meargă pe cărarea cea strâmtă, şi nu pe calea cea largă, întotdeauna aglomerată, uneori chiar blocată de mulţimile care pur şi simplu o invadează.

Se adevereşte cuvântul care spune că pomenirea dreptului se face cu laude, numele nu este uitat, iar faptele sunt amintite de generaţii şi generaţii, cu evlavie şi cu dorinţa de a fi imitate, rămânând exemple luminoase, aidoma marilor Părinţi din Patericul Egiptean, adevărate dreptare actuale şi astăzi, după un mileniu şi multe veacuri de la fericita lor vieţuire pe pământ.

Arhimandritul Cleopa Ilie a fost monahul ieşit din tiparele obişnuitului, un harismatic, un învăţător, un părinte cum nu sunt mulţi şi un iscusit scriitor bisericesc.

În toată viaţa lui a strălucit darul lui Dumnezeu care a rodit însutit şi înmiit, după cuvântul Semănătorului de seminţe din ţarina mântuirii. Cum a răspuns părintele Cleopa la chemarea ce i-a fost adresată, se ştie – prin ascultare desăvârşită, smerenie şi slujire totală.

Format într-o „universitate” rară şi înaltă, cu mari profesori pe care i-a găsit mai întâi în paginile Evangheliei şi apoi în cărţile Părinţilor, novicele Constantin şi mai târziu monahul Cleopa s-a format ca slujitor dăruit în totalitate Mântuitorului Hristos, un om al lui Dumnezeu şi o credincioasă slugă, după cum auzim în cântările Bisericii dreptmăritoare.

A vieţuit aproape 70 de ani la Mănăstirea Sihăstria, pe care a iubit-o mai mult decât orice, căreia i-a fost îndrumător duhovnicesc şi stareţ pentru câţiva ani şi unde a rămas până în ceasul din urmă.

Există oameni care schimbă cursul evenimentelor, oameni care schimbă istoria unui loc. Părintele Cleopa a fost unul dintre aceştia. Dacă în momentul când a devenit novice Sihăstria era un schit aproape necunoscut din zona Neamţului, când a trecut către Domnul, datorită vieţuirii şi lucrării sale, precum şi a altor părinţi, cum au fost Ioanichie Moroi, Paisie Olaru, Casian Frunză, Ioanichie Bălan şi Victorin Oanele, schitul de altădată a devenit una dintre cele mai cunoscute, mai respectate şi mai pomenite mănăstiri din întreaga lume ortodoxă. Aşadar, părintele Cleopa a fost un monah harismatic, care a schimbat istoria acestui loc. Dar, mai mult decât atât, a schimbat viaţa multor oameni şi călugări care l-au avut îndrumător, a celor care l-au cunoscut, a pelerinilor care l-au întâlnit, fie şi pentru o singură dată; toţi au rămas cu amintirea unui apostol, al cărui glas, asemenea tunetului, se auzea de pe prispa chiliei, vara, ori în interiorul ei, în sezonul rece, şi le amintea tuturor cuvintele Mântuitorului. A fost un următor al Domnului, aducându-le aminte permanent oamenilor de cuvintele vieţii veşnice.

Părintele Cleopa era în stare să predice ceasuri la rând fără oprire. De multe ori mărturisea că a vorbit în faţa multor ierarhi, cum s-a întâmplat în timpul unei vizite în Grecia, la sfârşitul anilor ’70, ori în aproape toate mănăstirile Muntelui Athos, care l-au invitat să le rostească cuvinte de folos, în obştile marilor mănăstiri din Moldova, şi nu numai. După ce a revenit din perioada de însingurare şi sihăstrie petrecută în munţi, în timpul regimului comunist, patriarhul Justinian l-a chemat la Bucureşti, unde a rămas câteva luni, fiind găzduit chiar în Reşedinţa patriarhală, şi a predicat atunci în Catedrală, dar şi în mănăstirile aflate în preajma Bucureştilor.

A fost deci un apostol părintele Cleopa… Le-a vorbit tuturor. Avea un cuvânt bun pentru fiecare: pentru marii ierarhi, pentru oamenii simpli şi pentru cei importanţi care au venit la chilia lui, oameni de cultură şi chiar demnitari politici. După 1990, unul dintre premierii României a poposit la chilia lui şi părintele a avut curajul să-i spună: „Dacă-i moarte, nu-i nimic! Azi eşti, mâine nu eşti”. Cei care se aflau în preajma premierului, când au coborât de la chilia lui, au încercat să-l scuze, că e bătrân, că… Dar premierul a spus: „Nu, a fost un om sincer, mi-a spus lucruri adevărate” – aşa era şi bunicul meu, vorbea întotdeauna direct. Aşadar, a avut pentru fiecare un cuvânt, le-a amintit tuturor de Cer şi i-a îndemnat să privească mai puţin la ţărâna de care suntem atât de mult legaţi fiecare în parte.

El preţuia „scumpătatea canoanelor”, ca să redau expresia pe care însuşi, adeseori, o folosea. Ţinea mult la canoanele Părinţilor şi era oarecum aspru în comparaţie cu duhovnicul său Paisie, care era mai blând şi care împrumutase, probabil, din cuvintele Mântuitorului Hristos şi din pildele lăsate, îndemnul de a ierta… după cum Domnul i-a iertat pe toţi cei care au ajuns în faţa Lui, chiar dacă unii dintre ei au fost oameni păcătoşi… foarte păcătoşi. Părintele Cleopa folosea, adeseori, canoanele, citatele marilor Părinţi ai Bisericii şi cuvintele Scripturii, pe care le ştia pe dinafară. La optzeci şi ceva de ani avea memoria unui tânăr… Nu uita aproape nimic. Era în stare să spună, ceasuri la rând, istorisiri, pilde, cuvinte ale Scripturii, psalmi ş.a.m.d.

Părintele Cleopa a fost un duhovnic înţelept. Deşi aspru, urmărea, de fapt, îndreptarea persoanelor. A fost şi un mare rugător. Niciodată nu-şi începea ziua fără rugăciune. Se ruga mult. De multe ori spunea: „Rugaţi-vă câteva ceasuri pe zi şi veţi avea mari bucurii!” Acum pierdem aceste bucurii pentru că nu mai avem ceasurile pe care el le petrecea cu genunchii plecaţi. Omul este mare doar atunci când stă în genunchi. Şi părintele a fost un om mare!

PS Timotei Prahoveanul