Fratele nostru este viaţa noastră

În măsura în care creşteau cercetările harului ca putere şi durată, creştea în sufletul lui Siluan mulţămita faţă de Dumnezeu:

«O, Doamne, cum Îţi voi mulţămi pentru această nouă şi nemărturisită milă: nepriceputului şi păcătosului îi deschizi tainele Tale. Lumea piere în ferecăturile deznădejdii, iar mie, celui de pe urmă şi mai rău decât toţi îmi descoperi vecinica viaţă. Doamne, nu rabd ca doar mie… dă lumii întregi a te cunoaşte».

Treptat în rugăciunea sa începe a se înfiripa durerea pentru lumea ce nu ştie pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ţi vărsa sângele», zicea Stareţul, învăţat fiind de Duhul Sfânt întru dragostea lui Hristos.

Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemănătoare în această lume, şi în acelaşi timp dragostea aceasta este o suferinţă mai mare decât toate suferinţele.

A iubi cu dragostea lui Hristos înseamnă a bea paharul Lui, pahar de care însuşi Omul-Hristos s’a rugat Tatălui să «treacă».

Prin rugăciunea curată a minţii nevoitorul învaţă marile taine ale duhului. Pogorându-se cu mintea în inimă, la început chiar în această inimă trupească, el începe să pătrundă în acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Îşi află inima adâncă, duhovnicească, metafizică, şi în ea vede că fiinţarea întregii omeniri nu îi este ceva străin, exterior, ci este nedespărţit legată de propria sa fiinţare.

«Fratele nostru este viaţa noastră», spunea Stareţul.

Prin dragostea lui Hristos toţi oamenii sunt înţeleşi ca parte nedespărţită a propriei noastre fiinţări. Porunca de a iubi pe aproapele ca însuşi pe sine, el începe a o înţelege nu ca pe o normă etică: în cuvântul ca, el vede o îndrumare nu către măsura iubirii, ci către părtăşia ontologică a fiinţării.

«Tatăl nu judecă pre nimenea, ci toată judecata au dat Fiului… căci Fiul omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecător al lumii, va zice că «unul din aceşti mai mici» este El Însuşi: cu alte cuvinte, viaţa fiecărui om şi-o însuşeşte ca fiind a Sa, o cuprinde în propria Sa fiinţare. Fiul omului a luat asupra-şi întreaga omenire, «întreg Adamul», şi a suferit pentru întreg Adamul. Apostolul Pavel spune că şi noi trebuie să avem acelaşi chip al gândirii şi al simţămintelor, aceeaşi rânduială a vieţii care este şi în Hristos (vezi Flps. 2: 5).

Duhul Sfânt, învăţând pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevărat a trăi acea dragoste, a lua asupra-şi viaţa întregii ome­niri. O astfel de rugăciune de o încordare fără seamăn, cu adânc plâns pentru întreaga lume, l-a înrudit şi legat cu legături puternice cu întreg Adamul. Pentru el, care îşi trăise învierea sufletului, devenise firesc a socoti pe fiecare om ca pe vecinicul său frate. În viaţa pământească există o anume ordine ierarhică, dar în vecinicie toţi suntem una; astfel, fiecare dintre noi trebuie să se îngrijească nu numai de sine, ci şi de această atot-unime.

După experienţa suferinţelor iadului, după învăţătura lui Dumnezeu: «Ţine-ţi mintea în iad», Stareţului Siluan îi era cât se poate de firesc a se ruga pentru cei morţi care se chinuie în iad, dar se ruga de asemenea şi pentru cei vii, şi pentru cei ce au să vină. În rugăciunea sa, care depăşea hotarele vremii, dispărea gândul despre fenomenele trecătoare ale vieţii omeneşti, despre vrăjmaşi. Îi fusese dat, în durerea sa pentru lume, să împartă oamenii în cei ce Îl cunosc pe Dumnezeu şi în cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a conştientiza că oamenii aveau să se chinuie în «întunerecul cel mai din afară».

Îmi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:

– Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii. Vor arde în vecinicul foc.

Vădit îi aducea o mulţumire faptul că ei aveau să fie pedepsiţi în vecinicul foc. La care Stareţul Siluan, vădit răscolit sufleteşte, i-a zis:

– Spune-mi, rogu-te, dacă pe tine te vor pune în Rai, şi de acolo vei vedea cum cineva arde în focul iadului, vei putea tu a fi liniştit?

– Da’ ce să-i faci, ei înşişi sunt vinovaţi, răspunde acela. Atunci Stareţul, cu îndurerată faţă, a răspuns:

– Dragostea nu poate răbda aceasta… Trebuie să te rogi pentru toţi.

Iar el cu adevărat se ruga pentru toţi; a se ruga numai pentru sine îi devenise un lucru străin. Toţi sunt supuşi păcatului, toţi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce văzuse, în măsura dată lui, slava lui Dumnezeu, şi trăise pierderea ei, singur gândul unei astfel de pierderi îi era de nerăbdat. Sufletul îi era chinuit de conştientizarea că oamenii trăiesc fără să cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Sa, şi se ruga din răsputeri ca Domnul, pentru negrăită dragostea Sa, să le dea a-L cunoaşte.

Până la sfârşitul vieţii sale, în ciuda împuţinării puterilor şi a bolii, el şi-a păstrat obiceiul de a dormi pe apucate. Îi rămânea astfel multă vreme pentru rugăciunea în însingurare; se ruga necontenit, schimbându-şi chipul rugăciunii în funcţie de împrejurări, dar mai cu seamă noaptea i se înteţea rugăciunea, în preajma Utreniei.

Atunci se ruga el pentru vii şi pentru morţi, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009