Duminica a 29-a după Rusalii
12. Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, 13. Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! 14. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. 15. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. 16. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. 17. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? 18. Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? 19. Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.
Evanghelia ne relatează 10 vindecări de lepră, 10 intervenţii ale lui Dumnezeu spre a-i reda omului sănătatea şi bucuria. Carnea lor putredă, pielea lor acoperită complet de puroi devine fragedă, curată ca pielea unui copil abia venit pe lume. Acest fapt se întâmplă cu leproşii din Evanghelie care Îl imploră pe Iisus: “ Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi” În timp ce mergeau să se arate preoţilor, s-au vindecat.
Din analiza acestui fapt relatat rezultă că minunea nu este doar o intervenţie extraordinară, supranaturală în mersul firesc al lucrurilor, o suspendare pentru moment a legilor naturii, ci este un semn prin care Dumnezeu atrage atenţia asupra unei alte realităţi excepţionale care se petrece, aşa cum face profesorul în clasă cu copiii neatenţi şi distraţi când vrea să le spună ceva important care trebuie reţinut: bate din palme, atenţionându-i. Când Dumnezeu vrea să înfăptuiască şi să comunice ceva excepţional oamenilor, face o breşă, o spărtură în cer, sfâşiind legile naturii şi se arată lumii: aceasta e minunea. E ca o rază de soare care sfâşie şi străbate norii grei de plumb atunci când cerul e complet acoperit: un fenomen care ne încântă şi ne provoacă uimire.
Semn a ce este minunea înfăptuită de Iisus în Evanghelia de azi? Semn al mesianităţii Sale şi semn al puterii Sale de a vindeca de o altă lepră mai cumplită decât lepra trupească; vindecarea de lepra sufletească, de păcat. Iisus îi trimite la preoţi pe cei zece leproşi, nu numai fiind că aşa cerea legea din cartea Leviticului, ci în primul rând spre a arăta autorităţilor religioase că Mesia a venit, e în mijlocul lor, vindecarea leproşilor fiind, conform profeţiei lui Isaia, unul din semnele după care Mesia poate fi recunoscut.
Aceşti leproşi care înainte erau excluşi din comunitate, erau nevoiţi să locuiască în afara satelor şi oraşelor, izolaţi, separaţi, excomunicaţi, erau consideraţi necuraţi, pedepsiţi de Dumnezeu. Odată vindecaţi de Iisus, au devenit semn că şi cei bolnavi de lepra păcatului sunt vindecaţi de Hristos şi readmişi la comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Al doilea aspect care iese în evidenţă din lectura biblică a acestei duminici: recunoştinţa, aducerea de mulţumire pentru binefacerile primite. Recunoștința vine parcă de la sine atunci când am obținut locul de muncă mult visat sau ne-am găsit partenerul de viață mult așteptat. Și este la fel de ușor să înălțăm o scurtă rugăciune de mulțumire atunci când scăpăm doar cu o avertizare în loc de o amendă pentru încălcarea limitei de viteză. Dar ce se întâmplă atunci când lucrurile nu ies așa cum ne-am dori? Cum reacționăm când ni se întâmplă o tragedie? Mai putem fi recunoscători și în situațiile acelea?
Este adevărat că viața nu este mereu un bufet suedez plin cu circumstanțe delicioase de unde putem alege ce să ne punem în farfurie. Câteodată suntem serviți și cu o hrană din lămâi. Din fericire, recunoștința creștină nu ne îndeamnă să „facem din lămâi o limonadă” – un clișeu des întâlnit în cărțile de dezvoltare personală. Cu siguranță că evenimentele neplăcute ne șlefuiesc și ne transformă caracterul, dar nu înseamnă că pur și simplu trebuie să zâmbim și să ne prefacem că totul este bine.
O teologie a recunoștinței care nu permite prezența mâhnirii și a durerii în momentele grele este o teologie eronată, dacă nu chiar impertinentă. Vă puteți imagina un trecător care I-ar spune lui Iisus pe cruce: „Nu te mai încrunta. Zâmbește!”?
Acceptarea situațiilor dificile și a evenimentelor tragice din viață poate fi copleșitoare uneori. Dar însușirea unei inimi pline de recunoștință ne ajută să înțelegem că nu trebuie să privim mereu partea bună a lucrurilor. Nu ne ajută cu nimic să conștientizăm că lucrurile ar fi putut merge și mai rău de atât. Recunoștința noastră nu trebuie să se bazeze niciodată pe circumstanțe, ci pe o Persoană.
Iisus a venit nu doar să sufere pentru noi, ci și împreună cu noi. Isaia Îl descrie pe Hristos ca fiind „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.” (53, 3) Iisus ne înțelege durerea și suferințele mai bine decât credem noi.
Atitudinea de mulțumire se bazează puternic pe asigurarea că Dumnezeu ne va răsplăti pentru fiecare situație neplăcută prin care am trecut, fie în timpul acestei vieți, fie în cea viitoare. „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21, 4) Această promisiune ne ajută să împlinim îndemnurile Scripturii: „Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Multumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5, 16-18)
Cu toate acestea, este foarte ușor să trecem cu vederea binecuvântările primite în prezent de la Dumnezeu atunci când durerea ne copleșește. Nu o dată ne-am încleștat pumnul împotriva cerului într-un moment de agonie. Dar chiar și atunci, Dumnezeu nu își retrage darurile Sale de la noi. El este atât de bun. Pe de cealaltă parte, dacă am fi fost în locul lui Iisus, probabil că am fi înlocuit vindecarea oferită leproșilor cu niște blesteme. Sau cel puțin i-am fi îmbolnăvit la loc cu lepră. „Să se învețe minte să fie recunoscători!” Însă Dumnezeu nu este aşa.
Recunoștința este o disciplina spirituală. Atunci când Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu, nu-I mulțumim doar pentru lucrurile materiale care ne umplu spațiile de depozitare, ci și pentru El Însuși. Recunoștința precede smerenia pentru că scoate la iveală nevoia noastră după Dumnezeu. Smerenia vine din inimă și recunoaște că toate binecuvântările au fost primite, nu câștigate. Ea ne ajută să înțelegem cât de neînsemnați și săraci suntem în fața Dumnezeului Atotputernic. Nu putem intra în Împărăția lui Dumnezeu, să fim salvați sau nici măcar nu-L putem iubi pe Dumnezeu fără ca El să ne fi iubit mai întâi.
Un simplu „Mulțumesc!” va aduce mereu binecuvântări nebănuite. Dacă suntem recunoscători, fiecare zi va fi o căutare de comori. Orice nerecunoştinţă este la bază nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. El ne binecuvântează cu sănătate, fericire şi bucurie de copii, însă noi ne bosumflăm fiindcă nu suntem preşedintele Americii. Ne rugăm să primim un loc de muncă, dar după ce l-am primit ne plângem de salariu. Sunt oameni, milioane de oameni, care ar da tot ce au pentru un loc de muncă, orice loc de muncă. O femeie se roagă pentru o casă nouă, după care comentează că trebuie să facă curăţenie în ea.
O femeie necăsătorită se roagă fără încetare să se căsătorească, apoi stă posacă şi deprimată, fiindcă mult aşteptatul soţ nu este soţul perfect. Rareori suntem noi recunoscători faţă de Dumnezeu pur şi simplu, fără comentarii. Dumnezeu ne dă desert de îngheţată cu căpşuni şi noi ne plângem că nu are frişcă. Ne dă frişcă, şi suspinăm după cireaşa din vârf. La un moment dat ar trebui să învingem spiritul de lipitoare şi să spunem, “Este destul. Sunt satisfăcut. Este mai mult decât merit.”
Recunoştinţa, la fel ca nerecunoştinţa, poate deveni un mod de viaţă sau un obicei de viaţă. Este bine să începem a percepe situaţiile vieţii ca oportunităţi de a-L lăuda pe Dumnezeu. Caracterul nostru trebuie îmbogăţit cu recunoştinţa.
Cineva povestea despre vizita unui preot la un azil oribil de nebuni în Marea Britanie, demult în ultima parte a secolului al nouăsprezecelea. Pe când intra preotul, un bărbat de la etajul al doilea al clădirii şi-a scos capul printre zăbrelele ferestrei şi a strigat către vizitatorul de jos, “Ai mulţumit astăzi lui Dumnezeu?” “I-am mulţumit,” a răspuns acesta. “Da,” i-a răspuns cel internat, “dar I-ai mulţumit că nu eşti nebun?”
Trebuie să fim specifici cu Dumnezeu. În loc să te plângi de ploaie, mulţumeşte-I că ai viaţă. În loc să te plângi de soţul tău, mulţumeşte-I că nu eşti singură. În loc să te plângi că trebuie să te îmbraci cu bluza aceasta sau aceea, mulţumeşte lui Dumnezeu că ai o bluză. Recunoştinţa este un mod de viaţă care se învaţă. Este o mână deschisă în loc de un pumn strâns. Este a spune: „Al tău” în loc de a spune „Al meu”. Este duhul lui Iisus în loc de duhul lumii.
În slujirea lui Dumnezeu există bucurie şi împlinire; El ne-a dat mai mult decât am putea să-I plătim înapoi vreodată. Caracterul de a trăi sărbătoarea recunoştinţei este cheia înţelegerii fericirii.
