Întru desfătarea cerurilor…

Începutul începutului. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul.“ Acesta este cerul lumii cerești, metafizic. De fapt, conform textului originar ebraic, sînt ceruri (hebr. șamaim), la plural, suprapuse apropiat ca foile unei plăcinte-placentă. Cîte ceruri vor fi fiind? Probabil fără de număr.

Există Împărăția cerurilor. Cu Tatăl nostru Care este în ceruri. Cu Fiul Lui, Hristos, Care „S-a pogorît din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om“, iar la sfîrșitul misiunii pe pămînt „S-a înălțat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui“. De acolo va pogorî la a doua Sa venire. Cu Duhul Sfînt, invocat ca Împărat ceresc la începutul oricărui șir de rugăciuni. Așadar, cum spune Ioan în prima sa Epistolă, „Trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Sfîntul Duh, şi Acești trei Una sînt“. E numai o imagine a spune că Dumnezeu locuiește în cer. Este mai presus de ceruri. Cerul Îi este numai tron, scaun de domnie, cum i s-a descoperit profetului Isaia.

Avea să ajungă acolo Regina Coeli, cum o mai numesc catolicii pe Maica Domnului. Încoronarea ei, cu participarea tuturor persoanelor Treimii Sfinte, o vedem reprezentată adesea în Biserica catolică. Este minunat și dătător de nădejdi nouă faptul că a fost înălțată la cer și cu trupul. Dumnezeu, ne spune Sfîntul Grigorie Palama, „a făcut din ea frumuseţea ultimă, care se ridică de la pămînt la cer“. Frumusețea ultimă, cea mai mare…

Dintru început cerurile acestea au fost sălaș cetelor îngerești, constituite în oști cerești, al căror comandant suprem este Însuși Dumnezeu, Domnul-Savaot (Iahve al oștirilor). Tot picur cuvinte ebraice, cu gîndul la cursurile lui Ioan Alexandru, cel care scria: „Și cerul plînge-ntruna și eu sunt îngropat / Într-un sicriu de lacrimi lîngă mare.“ („Via Dolorosa“).

Acolo credem că ajung și sfinții, emisarii noștri acreditați la cer. Pe urma lor, cu ei, nădăjduim că și noi, cei mai păcătoși. Spunem despre cineva care a murit în cît de cît bună rînduială că s-a mutat la cer.

Acesta este cerul pe care-l vedem cu mintea și cu inima. Este acel Văz-Duh al lui Daniel Turcea. Dar și acele „văzduhuri grele de iubire“ („Extaz“), care „fumegă de sărbători“ („Topa Deșartă“), ale lui Ioan Alexandru. Un cer care ne este Patrie sau Vatră cerească (Ioan Alexandru) – tărîm al Pater-ului ceresc, absolut, suprem. Cer origine și țintă. Sîntem făcuți după model ceresc, cum bine observă (și) țăranul român: „Cu sufletul din Duhul Sînt / Cu gîndul din iuțimea îngerului, / Cu puterea de la Sînta Troiță, / Şi-l făcu om deplin.“ („Cuvînt de iertăciune“) Ținta supremă este urcarea la acest cer. Patriarhului Iacob i s-a revelat în vis o scară care duce acolo, Sfîntul Ioan Scărarul a întocmit o alta. Sînt zugrăvite măiestru pe la vechile noastre ctitorii. Dar iată și una văzută de țăran, cu poetică și teologică subtilitate: „Sus pînă la cer / Scări de lumînări / Şi-n cer te‑i urca / Şi te vei ruga / După gîndul meu / Sfîntului Dumnezeu / Domnul Dumnezeu / Sus pe tronul Său / Tron sfînt şi ceresc / Tron dumnezeiesc.“ (o variantă a baladei „Soarele şi luna“)

Este un cer al imnelor de slavă necontenite, și pentru că aici sălășluiește Slava Domnului, un cer al muzicilor celeste, cum îl observăm în arta sacră occidentală, unde apar mereu îngeri instrumentiști, inducînd o spontană voioasă stare. Și iarăși țăranul român își vădește, în colinde, spiritul de pătrundere: „A făcut şi altă lume, / Cu suflete mult mai bune, / Pus-o îngerii-n ceri, / Să laude cu cîntări“. Un cer de o curăție absolută. Există păcate strigătoare la cer, cele care maculează și ofensează această curăție. După cum sînt și abateri mai mărunțele, pentru care „nu se face gaură în cer“.

În momente privilegiate (la Crăciun, la Bobotează etc.), după credința țăranilor, cerurile se deschid și atunci, ne spune Ernest Bernea, „se produc efecte de o mare amploare, întreaga natură, de la plantă la om, capătă puteri și frumuseți noi, se produc adevărate minuni“. Frumuseți noi… Excepțional!

Începutul a continuat. În ziua a patra a Creației a mai făcut Dumnezeu un cer. Scriptura îi spune tăria cerului (hebr. rachia; unii cred că de aici vine… rachiu!). Firmamentul! Prin el „a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei“, pe el a pus luminători pentru zi și peste noapte. Iarăși avem o zugrăvire țărănească cuceritoare: „Şi-a făcut cerul ca o haină, / Şi l-a împodobit cu stele / Mărunţele / Şi luceferi luminoși, / Care-i privim noi toţi cei păcătoși. / Şi l-a mai împodobit cu soarele şi luna, / Care privim noi totdeauna.“ („Iertăciune“ din Prilipca, Dorohoi). După care au apărut păsările, săgetîndu-l în fel și chip. Cu trilurile lor aruncă punți de legătură între noi și lumea lui Dumnezeu. Acesta este cerul cosmic, „întins pînziș“ (Ioan Alexandru, „Imnul întoarcerii“), de văzut cu ochii. Un cer frumos! Un cer colorat. Nenumărate nuanțe de albastru. Cel intens de după o ploaie, cel indescriptibil al cerului Mediteranei… Azuriul care pogoară în lumina unor ochi sau pe unele drapele naționale. Cerul care ia foc la răsărit sau la asfințit de soare, uneori pînă la a deveni sîngeriu. Locaș al curcubeului împăcării lui Dumnezeu cu omul potopit. Norii îi sînt dveră. Uneori îi acoperă taina, adesea i-o sporesc. Cerurile aceste le străbătea ca un fulger Luceafărul lui Eminescu („Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele“).

Oricum ar fi, înnourat, întunecat, înnegurat sau senin, limpede, luminos, cerul este legat nemijlocit de lumină, fie ea diurnă sau nocturnă. Pictorii au fost provocați mereu de zugrăvirea cerului, de la cel mai dulceag la cel mai dramatic. În schimb, neavînd volum, el nu poate fi sculptat.

Cerul acesta ne este coperiș boltit, de la aceasta trăgîndu-și justificarea cupolele bisericilor. Ne este și un soi de hotar ne-hotărît, nemărginire a ne-mărginitului. Avem ca repere: orizontul, căruia românii îi spun frumos zare, deoarece ține cît zărești cu ochii, înaltul cerului, pînă la cer, dincolo de cer, în cer, sub cer… Un hotar de neatins. Cîteodată am vrea să ne apropiem de el, dar el se tot depărtează. Vedem cerul acesta ca pe un topos al libertății, căci numai acolo poți fi „liber ca pasărea“. Cerul apropiat este aer, un aer care în situații cu adevărat fericite se aurește și devine aură (hebr. aor = lumină) în jurul minților înflăcărate la focul inimilor, semn și însemn al sfințeniei. Este cerul în care te poți pierde, fără teamă, prin coordonata vital poetică a ființei tale.

Diferența esențială dintre cele două ceruri este că unul este veșnic, iar celălalt este temporal, aspirînd la veșnicie. Cerul pămîntesc trimite pe scurtătură la cerul ceresc. În felul acesta s-ar putea explica faptul că cerul a devenit pentru unii, necredincioși sau atei, fără voia lor, substitut al lui Dumnezeu („Cerul a dat…“, „Să ajute cerul!“, „Slavă cerului!“). Cînd spunem cer, foarte adesea ne referim simultan la toate accepțiile lui.

Un nou început, restaurator. Prin venirea lui Hristos, nu numai pămîntul a fost primenit, înnoit, înfrumusețat, ci și cerul, cum se vede în colinde: „De cînd Domnul s’a născutu / Şi pămîntul s’a făcutu, / Şi cerul s’a ridicatu / Pe patru stîlpi d’argintu / Mai frumos împodobitu“. Este alt cer, mai frumos decît cel dinainte!

Capăt de drum. Biserica nu vorbește atît despre un sfîrșit al lumii, cît și despre unul al timpului (al veacurilor)! Ni se descoperă cîte ceva despre acesta prin viziunea criptică a Sfîntului Ioan Teologul, redată în Apocalipsa sa. În ceea ce privește cerurile, va fi vuiet mare la acel sfîrșit al veacurilor. Întrerupt de tăceri cutremurătoare. Se vor arăta semne (unele „mari“!) și va fi război în cer. Îngerii îndeosebi vor avea mult de lucru, vor fi într-o necontenită misiune, vor tot pogorî, ducînd vești, se vor lupta din greu cu forțele răului. Cerul pămîntesc se va strînge „ca o carte de piele pe care o faci sul“. În final va fi „un cer nou şi un pămînt nou“ și se va pogorî din cer, de la Dumnezeu, cetatea Noul Ierusalim, „gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei“. Va fi Nunta finală, una fără sfîrșit. Ca-n poveștile noastre! Bucuria și veselia vor fi ale celor ce locuiesc în ceruri (sfinților, apostolilor, proorocilor…). O altă viață, veșnică de data aceasta, va irumpe triumfătoare!

Parcurs existențial. Între începuturi și capătul de drum se desfășoară toată Poesia și toată Drama existenței omenirii și a fiecărui om în parte. Ne naștem sub un cer anume și murim sub un anume cer. Cum există un pămînt al patriei, există și un cer al patriei. Sîntem bucuroși de cerul acesta și ducem, mai mult sau mai puțin conștient, dorul celuilalt. O consolare poate fi Biserica: „În biserica slavei Tale stînd, în cer a sta ni se pare“, cîntăm noi. Fiind universală, ea cuprinde şi cerul, şi pămîntul. E o minune că-L avem în lăcașurile noastre modeste pe Cel pe Care, așa cum observa Solomon înțeleptul, „cerurile și cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde“. Bisericile sînt fixate în cer prin cruci-ancore puse pe culmile lor. În unele locuri (Maramureș, Banat ș.a.), tavanul bisericii este numit, adecvat și sugestiv, cerime!

Parcurgîndu-ți drumul în această viață este bine să fii cu ochii pe cer. Pentru că cerurile spun. Ele pot fi citite spre Orient-are, precum au făcut-o odinioară regii-magi. Fascinantă, harta cerului arată multe și de folos. Cerul te ajută nu numai să vezi, dar și să străvezi. Privim adesea spre cer spre a vedea cum este vremea, dar și pentru că poate vom desluși cîte ceva despre mersul vremurilor. Nu arar, cînd o îngrijorare evidentă te bîntuie în legătură cu felul în care vei reuşi sau nu să ieşi la liman, cerul ființei tale se înnourează. Uneori ți se pare chiar că a căzut cerul peste tine. Structura noastră verticală este un semn al aspirației noastre ontologice spre cer. De orice credință ai fi sau chiar și fără credință, cînd nădăjduiești ultim, ridici ochii (cu ei și inima!) spre cer, precum altădată, plîngînd, biblica Susana, de acolo așteptînd, cumva, o salvare. Să ne gîndim și la crîmpeiul de cer zărit printre gratiile ferestrei unei celule de detenție. Am vrea să ne simțim ca în cer, eventual ca în al nouălea cer, să ne cuprindă o fericire indescriptibilă și de negrăit, precum pe Pavel Apostolul, cel răpit la al treilea cer. Te simți aproape și de această fată minunată, Edith Södergran, poet între poeți, cînd își exprimă iubirea feciorelnică, pură și simplă: „Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului“ („Dragoste“).

Cerul și pămîntul formează scoica în care impuritatea care sîntem se poate transfigura întru mărgăritar al sfințeniei. Frumos mai spunea Ioan Alexandru despre Părintele Dumitru Stăniloae că prin lucrarea sa „desfată cerurile“! Desfătarea cerurilor ar trebui să-i fie oricui o nobilă năzuință…

Costion Nicolescu este antropolog și eseist.

Sursa: dilemaveche.ro