Chiar așa, de ce tace Biserica?
Plié (la bară). E un soi de joc de glezne, precum al fotbaliștilor la încălzire. Se ia o temă de interes național, se proclamă din toți genunchii dragostea pentru justiție, progresul, prosperitatea. Se invocă mai mereu miile de cetățeni revoltați și zecile de ONG‑uri. Până aici, tot respectul! Numai că nu se amintește nimic, de exemplu, și despre inițiativa absolut legală a trei milioane de români care așteaptă de aproape doi ani un referendum, o consultare a populației. Asta așa, ca să înțelegem cât de mult le pasă secular‑umaniștilor de democrație.
Dégagé. Se mătură ușor podeaua cu toți cei care, în loc să și le întindă ostentativ, își țin acasă picioarele. Brusc, religia nu mai este o chestiune privată, clericii trebuie să iasă și să recite în fața camerelor de filmat Decalogul. Înțeleg că balerinilor noștri tare le mai place porunca a opta, „să nu furi” (Ieșirea 20, 15). E o mișcare excelentă, toată stima și aici, pe mine m‑ați câștigat! Dar celelalte nouă porunci nu sunt facultative, cum ar dori ei să fie ora de religie. Nu poți avea pretenția că o respecți pe una, dacă nu le respecți pe toate. Pars pro toto. Așa încât îi voi crede că execută corect figura din porunca numărul opt în momentul în care o vor executa corect pe cea de la început, temelie a tuturor celorlalte nouă: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (…) să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Ieșirea 20, 1‑2). A, când auziți de această poruncă nu mai puteți să vă ridicați pe poante, dragile noastre balerine? Păi, da, că nici nu e de râs, e de plâns tot omul care nu crede în Dumnezeu…
„Omule, cine M‑a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?”
Grand jeté. E acea săritură spectaculoasă în care picioarele se întind în aer și formează o linie paralelă cu pământul. E o mișcare prin care Bisericii i se propune să se ocupe doar de problemele pământești, să lupte împotriva oricăror nedreptăți, să afurisească, să certe, să scrie pe toacă pe toți netrebnicii dovediți sau presupuși. Adică, în loc să întindă mâinile pe Crucea iubirii jertfelnice, căutând să se intersecteze cu verticala Cerului, să recupereze pe cel pierdut, creștinul e îndemnat să împartă în stânga și‑n dreapta picioare perfect aliniate la orizontala problemelor lumești. Nimic nou sub soare. Ca răspuns la această ispitire avem un dialog consemnat acum două milenii între Mântuitorul și un secularist avant la lettre: „Zis‑a Lui cineva din mulțime: Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea. Iar El i‑a zis: Omule, cine M‑a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” (Luca 12, 13‑14).
Grand pirouette. Limpede pentru orice român francofon sau anglofil despre ce e vorba. Dragii noștri iubitori de colanți de toate culorile curcubeului recunosc, printr‑o succesiune de răsuciri, influența pe care Biserica ar avea‑o în societate și, mai ales, în rândurile clasei politice. Se cere, pe cale de consecință, implicarea ei. Puțină istorie nu strică. Să ne amintim că sunt sfinți militari care au fost în slujba unor împărați păgâni, dar numai când aceștia i‑au obligat să jertfească idolilor ei s‑au împotrivit pe față și au mărturisit pe Hristos ca Domn și Dumnezeu. Sunt și sfinți ierarhi, precum Ioan Gură de Aur, care au criticat prompt pe acei conducători care se declarau creștini, dar în faptă erau ca niște păgâni. Încât de mult discernământ duhovnicesc avem nevoie pentru a lua o decizie sau alta în relație cu puterea statului, iar nu de învârteli sofistice.
Pas de deux. Dacă, totuși, se încăpățânează și nu se lasă ispitită pentru un dans în doi cu secular‑umanismul, Biserica e acuzată că, de fapt, ea nici nu e frecventabilă după ce a dansat, între alții, cu Ceaușescu sau cu alte personaje compromise. Sigur, vulpea care nu ajunge la struguri spune că oricum sunt acri. Moment de mare confuzie la acest final de spectacol, explicabil după atâta dans epuizant. Domniile lor nu fac distincția dintre ideologie și teologie. S‑a spus: „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Deci unde ei văd compromis și vinovate legături, de fapt e prilej de separare și clarificare a perspectivelor. Sigur, la nevoie, prilej și de pocăință.
Și uite‑așa, dragii noștri balerini și balerine, după atâtea figuri de balet au ajuns să cadă din lacul lebedelor în puțul gândirii. Dar nu vă îngrijorați, schimbă ei imediat placa, cât ai pocni din Nietzsche. Când nu le iese baletul – și acela mimat, desigur –, renunță imediat la cântecul de sirenă al lui Vasile Roaită și revin la internaționala, clasica, indelebila luptă de clasă. Ceea ce pe mine mă scutește de orice comentarii. Pentru că trecerea de la mișcările de balet la pumnii de categoria grea din box poate fi sintetizată printr‑o frază care plutește soteriologic în spațiul dintre Ghetsimani și Golgota: „De ce tace Biserica?” este o întrebare emfatică, ridicată tocmai de cei ce se pregătesc să‑i mai aplice încă o lovitură în plină figură!
… Dar chiar și picioarele obosite de atâta balet ideologic sunt așteptate de Mântuitorul Cel încins mereu cu un ștergar (cf. Ioan 13, 3‑15) și gata oricând să le spele de toate mizeriile telurice.
Pr. Constantin Sturzu
Sursa: ziarullumina.ro
