Martie, între tradiții și năravuri
În conștiința publică, Luna lui Mărțișor trece drept Luna Femeii, mai ales datorită zilelor de 1 și 8 martie, pretexte încetățenite de festivism profan și monden, și mai puțin datorită marelui praznic al Bunei Vestiri, cel mai important reper al lunii din calendarul bisericesc (preacinstind-o pe Maria, „Noua Evă”, Maica Fecioară, icoana creștină a „eternului feminin”). Să ne amintim, măcar în treacăt, de tradițiile folclorice și bisericești ale primei luni de primăvară, cumpănind în ce măsură mai sînt ele vii în sufletele și în viețile noastre!
DE LA CUVIOASA EVDOCHIA LA BABA DOCHIA
În prima zi a lunii martie Biserica o pomeneşte pe Cuvioasa Muceniţă Evdochia, samarineancă din Heliopolis (Fenicia), ce-a trăit pe vremea împăratului Traian. Întoarsă de la desfrîu la sfinţenie, în urma unor vedenii dumnezeieşti, a făcut multe milostenii şi minuni, sfîrşind cu capul tăiat, ca mărturisitoare a lui Hristos. În greceşte, numele Eudokia, foarte răspîndit în Răsăritul creştin al primului mileniu, înseamnă «bună înţelegere». Din el se trage numele mito-folcloric românesc Dochia.
Pe 1 martie, românii ţin sărbătoarea nebisericească a Babei Dochia, personaj creat de fantezia populară la confluenţa dintre creştinism şi păgînism. Babele sau Moaşele, ca şi Moşii, sînt întruchipări legendare ale strămoşilor («Moş Adam» şi «Moaşa Eva» sînt «moşii» dintîi). De acestea se leagă un întreg folclor meteorologic: sînt 9 zile ale Babelor şi 9 zile ale Moşilor, marcînd trecerea treptată de la iarnă la primăvară (simbolizată şi prin dezbrăcarea Dochiei de cele 9 cojoace). Legenda etnogenetică despre Traian şi Dochia (sau Dachia) este de origine recentă şi cultă (începutul secolului 19, marcat de romantism): Dochia (prin analogie forţată cu Dacia) devine fiica lui Decebal fugărită de Traian prin munţi şi prefăcută în stană de piatră (cum sfîrşise de altfel, dar din alte motive, şi Baba Dochia cea din străvechime).
Obiceiul de a oferi mărţişoare femeilor în ziua de 1 martie, ca un omagiu adus feminităţii în genere, nu este, poate, fără o anume legătură cu toate cele de mai sus (deşi există şi zone ale ţării unde, în mediul rural, după o veche tradiţie, nu bărbaţii oferă mărţişoare femeilor, ci femeile bărbaţilor!).
CE NE-ADUCE MĂRŢIŞORUL…
Luna lui Mărţişor este foarte bogată în obiceiuri populare străvechi, uneori contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind izolate, cu toate ciudăţeniile lor precreştine, pe care astăzi ne e greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe, ţesîndu-şi existenţa pe ele ca pe o urzeală tainică, vegheată de sufletele strămoşilor.
Printre aceste obiceiuri din pragul primăverii, multe se legau de diferite forme de profilaxie sau terapeutică, mai mult sau mai puţin medicale. Am selectat mai jos doar cîteva dintre acestea, unele ţinînd de întrebuinţările magice ale apei, iar altele de virtuţile vindecătoare ale regnului vegetal.
În prima zi din martie, tinerele fete obişnuiau odinioară să topească zăpada şi să se îmbăieze în apa obţinută astfel, cu încredinţarea că se vor face mai frumoase şi mai iubite. În unele zone, apa aceasta era păstrată şi peste an, în butoaie anume, ca un un fel de elixir, al cărui „termen” nu „expira” decît în pragul primăverii următoare.
O putere aparte se credea să aibă apa de ploaie căzută în ziua Sfinţilor 40 de Mucenici (9 martie), păstrată peste an pentru alinarea durerilor de cap sau de ochi. Iar în dimineaţa imediat următoare fetele trebuiau să-şi spele faţa cu apă de rîu, exact cînd începeau să bată clopotele de la biserică, vestind întîiul priveghi. Era la mijloc, desigur, credinţa că apele se resimt acum de sfinţenia mucenicilor care fuseseră torturaţi în ele.
La Buna Vestire (25 martie), femeile strîngeau ultimele urme de zăpadă şi păstrau această apă cu credinţa nestrămutată că era bună la alinarea migrenelor, dar şi împotriva ielelor. Dacă un om era „fermecat” de iele, el trebuia descîntat cu această apă anume, dar să şi postească şi să nu lucreze în 3 miercuri sfinte (prima din Postul Mare, prima de după Paşti şi prima de după Rusalii).
Mai aproape de „farmacia naturii” decît de credinţele magice stau tradiţiile legate de anumite plante vindecătoare, bune de cules la începutul primăverii, cînd puterea lor organică este mai deplină.
Este, bunăoară, cazul mugurilor de plop („Populus nigra”), a căror infuzie (30 g de muguri la 1 litru de apă, cu infuzare de o jumătate de oră) calmează durerile reumatice, sciatica şi alte nevralgii, sau combate inflamaţiile căilor respiratorii.
Păpădia, „taraxacum officinale” (sau „vulgare”), una dintre plantele cele mai la îndemînă în mediile tradiţionale, are frunzele bogate în vitamine (A2, B, C, D), putîndu-se consuma fie crude, în salate, fie sub formă de infuzie sau decoct (cam 50 g la 1 litru de apă, fiind necesare 4 ore pentru infuzie şi aprox. 45 min. pentru decocţie), 3-4 ceşti pe zi, între mese. Păpădia stimulează funcţiile ficatului şi vezicii, calmează crizele hepatice, regenerează sîngele şi are efect tonifiant. Împotriva obezităţii şi dezechilibrelor glandulare se recomandă decoctul de rădăcini (80 g la 1 litru de apă, cu fierbere de 10 min.), 3 ceşti pe zi, de preferinţă înaintea meselor principale.
Mai greu de tratat cu ceaiuri este „astenia de primăvară”…
ÎN LOC DE 8 MARTIE
Am încercat să arăt chiar pe această pagină, în primăvara trecută, de ce nu este creştineşte să sărbătorim ziua de 8 martie, lăsată ca perversă moştenire de regimul ateu al comunismului. Din păcate, pe cît de greu ne despărţim de sărbătorile „roşii” (8 Martie, 1 Mai, 23 August), pe atît de uşor ne lăsăm ispitiţi să maimuţărim sărbătorile la fel de descreştinate ale americanilor (Sf. Valentin, Halloween etc.). Numai la tradiţia noastră bisericească uităm să apelăm cu adevărat, deşi ea ne oferă, alături de tradiţia folclorică, suficiente prilejuri de a ne manifesta, în lumina credinţei, cele mai nobile şi mai diverse sentimente general-umane.
În apărarea sărbătoririi zilei de 8 martie, unii argumentează că nu e nimic rău în a cinsti festiv, o dată în an, taina delicată a feminităţii. Sigur că nu e nimic rău în celebrarea femeii (mamă, soră, logodnică, soţie, fiică etc.), dar nu există nici un temei serios ca să ne prevalăm de banala zi de 8 martie, care n-are nici o semnificaţie sacră sau măcar naţională. Lăsînd la o parte vechea tradiţie locală nebisericească a Mărţişorului (legată – nu doar în spațiul românesc, ci și în mai tot spațiul sud-est european – de ziua de 1 martie), care s-a impus în timp tot ca sărbătoare a reverenţei faţă de „sexul frumos” (inclusă recent și în patrimoniul UNESCO), haideţi să vedem împreună cîte alte prilejuri de cinstire a femeii, întreţesute în ordinea şi firescul vieţii creştine, ne oferă chiar calendarul bisericesc! Şi dacă ţinem atît de mult la luna martie, să ne aducem aminte că poate cea mai de seamă „ofertă festivă” creştină de cinstire a femeii se regăseşte chiar în răstimpul acestei luni.
Ce prilej mai bun de cinstire a femeii şi a „eternului feminin” decît marele praznic al Bunei Vestiri, cînd Sf. Maria – icoană sublimă a feminităţii, reunind tainic în sine însăşi maternitatea şi fecioria – este înştiinţată de îngerul Domnului că va naşte pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar ea se smereşte voii de sus şi rosteşte marele „fiat” al umanităţii răscumpărate: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!”? Am uitat noi de Maica-Fecioară şi de bucuria cea mîntuitoare? Veţi zice că nu; atît că ne-am obişnuit să o reducem strict la un caz particular şi la spaţiul cultic al Bisericii, fără a ne-o mai asuma efectiv în vieţile şi în sufletele noastre. Ne-am obişnuit, păgubos, să fim unii (într-un fel) la biserică şi alţii (în alt fel) în lume, iar traiul nostru îşi caută mereu alte măsuri şi repere, mai degrabă din sfera pestriţă a păcatului!
Zile potrivite de cinstire a femeii nu lipsesc nici în restul anului bisericesc. Dacă vrem să ne arătăm dragostea, admiraţia, respectul faţă de femeie (dincolo de comportamentul delicat de fiecare zi), o putem face cu precădere şi în Duminica Mironosiţelor (a treia după Paşti), şi de Sf. Maria mare (15 august), şi de Sf. Maria mică (8 septembrie), şi de Naşterea Domnului (25 decembrie), căci toate sînt apoteoze sfinte ale feminităţii. Deci nu prilejurile festive ne lipsesc, ci uitarea şi îndărătnicia noastră ne fac să ne îndulcim mai degrabă spre cele ale lumii decît spre cele ale lui Dumnezeu, înlocuind „duhul sărbătorii” (oricare ar fi ea), aducător odinioară de comuniune și bucurie sufletească, cu „descreierisirea” – adică cu veselia ieftină și vulgară care nu mai are (și nici nu mai vrea să aibă) nimic sfînt.
Răzvan CODRESCU
