Horia-Roman Patapievici, pledoarie pentru revenirea la valorile clasice ale pedagogiei

– Domnule Patapievici, v-am chemat ca să vorbim despre educație pornind de la reforma anunțată acum câteva săptămâni de președintele francez, Emanuel Macron. De ce e interesantă pentru noi sau de ce suscită întrebări? Pentru că francezii propun o revenire la o pedagogie clasică după ce ani la rând li s-a spus că e bine ca elevul să nu fie stresat, să existe un efort pentru dezvoltarea abilităților lui în detrimentul acumulării de cunostințe. Ce spune de fapt această întoarcere la valorile pedagogiei clasice?

– Spune că toată reforma învățământului făcută la inspirația ideilor revoluției ‘68 este cretină. Scurt. E o recunoaștere a unui moștenitor al acestei generații, a unuia care a fost crescut în reforma acestei generații, că reforma învățământului a fost complet greșită. Este un faliment. Corectitudinea politică ne împiedică să spunem: toată această reformă a fost o eroare, o eroare profundă. Filosofia pe care s-a bazat a constituit o eroare.

Și iau numai câteva puncte, dacă îmi permiteți. De exemplu, disprețul, desconsiderarea și evacuarea memorizării din procesul învățământului. Ideea stupidă că inteligența este decuplată de memorie, de parcă cineva ar putea să fie inteligent pornind de la zero. Nu. Ești inteligent pornind de la ce ai. Și cu cât ai mai mult, cu atât inteligența poate exercita mai bine funcția ei specifică. Prin urmare, ideea de a nu mai memora pentru că bieții copii 1. sunt încărcați și 2. memoria nu are nimic de-a face cu inteligența și cu stimularea ei este una dintre ideile falimentare.

A doua idee falimentară este că cineva care e foarte tânăr și are anumite idei are dreptul ori este legitimat în a nu se compara cu experiența care a fost acumulată de oamenii mai în vârstă, de tradiția educației locului. Or, Franța avea o admirabilă, o admirabilă tradiție a învățământului liceal și universitar. Și insist pe faptul că am folosit cuvântul „liceal” și nu „preuniversitar”, pentru că dacă folosești cuvântul „preuniversitar” cum o facem noi este ca și când liceul nu este în sine ceva remarcabil, ci este o fază pregătitoare, un fel de grădiniță a imaturilor, a incompleților, care te pregătește să ajungi în locul în care trebuie să ajungi, care este, în fine, universitatea. Or, nu este așa. Liceul este o formă completă de educație pentru oameni, iar universitatea se adaugă acestei forme în sine completă de educație. Prin urmare, liceul, educația franceză în secolul al XIX-lea a atins un grad de perfecțiune care se poate măsura după nivelul mediu al oamenilor educați din societatea franceză. Nu mă uit la vârfuri, pentru că vârfurile… lor li se aplică vorba lui Edward Gibbon, care spunea “educația este folositoare în acele puține cazuri în care nu este direct dăunătoare”.

Lor, personalităților excepționale, geniilor, aceste lucruri nu le se aplică, pentru că ei pot și fără, sau cu puțin, sau împotriva a ceea ce este educația timpului lor. În timp ce media, dacă o vedem, ea este martora veritabilă a nivelului educației într-o țară. Or, unde se scria mai bine? Mă refer la oamenii medii, nu la scriitori, unde exprimarea era mai inteligentă, suplă, politicoasă, deci civilizată, decât în Franța?

Toată lumea lua exemplu de la educația franceză.

Dacă ne uităm la comuniști, comuniștii au făcut un liceu și o universitate după modelul francez. Este motivul pentru care noi, în momentul în care am abandonat învățământul nostru bazat pe reforma lui Haret și am importat formele de învățământ sovietice, n-am importat ceva cu totul prost pentru că, la origine, acel învățământ pe care sovieticii l-au importat și care știm că a dat rezultate semnificative în Uniunea Sovietică, era francez.

Și aș mai adăuga o trăsătură: ponderea educației umaniste, și prin asta nu înțeleg cantitatea de ore, ci înțeleg importanța simbolică a educației umaniste. Una din emblemele jurnalistice ale reformei lui Macron este că greaca veche și latina sunt reintroduse în liceu.

– Să știe copiii care sunt rădăcinile culturii europene.

– Da. De aceasta a putut deveni un headline? A devenit un headline pentrucă exact ele, care stăteau simbolic pentru educația umanistă, au fost evacuate prin această reformă șaizecișoptistă a învățământului.

Semnificația acestor limbi este, cum bine ați remarcatși cum au spus toți, refacerea continuității lingvistice cu rădăcinile noastre culturale și istorice. Este incredibil de stupid, incredibil de stupid, să creadă cineva în modernitatea noastră că ea a apărut pornind de la zero sau distrugând ceva.

Modernitatea, nu numai cea recentă în care noi trăim, dar modernitatea clasică, a secolelor XVI, XVII, XVIII, este o modernitate ininteligibilă fără EvulMediu, care este ininteligibil fără Antichitatea greco-romană și fără – vai, Doamne… – fără creștinism. Iar modernitatea are ca rădăcină Evul Mediu latin, care înseamnă Grecia, Roma, și înseamnă creștinismul. Or, este stupid să vrei să exiști pe lumea asta spunând “Pe mine nu m-au născut niște părinți”. Cum să nu te nască niște părinți? Or, ce s-a întâmplat acuma este un fel de a spune “Atenție, avem părinți. Părinții noștri au vorbit greaca, părinții noștri au vorbit latina, părinții noștri se închinau, părinții noștri erau creștini, prin urmare acceptați acest lucru, încetați războiul stupid cu propriul trecut. Împăcați-vă cu el și maturizați-vă, în sfârșit.”

– Ce s-a întâmplat acum, domnule Patapievici, poate fi considerat și un fel de a ajunge la fundul sacului, a acestei concepții, cum să spun, consumeriste a educației: elevul este un client, părintele și el e un client, are dreptul să ceară, copilul trebuie distrat. În momentul în care ajungi la fundul sacului, la falimentul acestei concepții, unii visează la un soi de nouă Renaștere. Oare această reformă poate să aibă succes?

– Știți care e paradoxul elevului? Vorbesc din experiența mea. Pe nimeni nu detestă mai mult elevul decât pe profesorul sever. Pe nimeni – exagerez puțin – nu detestă mai mult elevul decât pe profesorul aparent distant, cu ținută, cel care este perfect sigur pe informațiile lui, și care evident impune prin faptul că este din altă lume decât tine, decât elev, elevul care e în bancă.

Știți despre cine am cele mai frumoase amintiri și cui sunt deosebire recunoscător ca adult, ca om care deja a atins 60 de ani? Profesorilor care erau foarte severi. Astăzi este un soi de isterie puritană legată de pedepsele corporale (eu nu vreau să le iau apărarea, altceva vreau să spun). Există un profesor de limba rusă care m-a tras de perciuni cu o împrejurare, pentru că am fost impertinent și pentru că am întârziat. M-a durut groaznic, l-am detestat și am spus că este un idiot sălbatic și barbar. Acest om nu era un idiot sălbatic și barbar. Era un om care, mă rog, acel lucru nu era interzis pe vremea aceea, l-a praticat, nu spun că e în regulă că l-a făcut, n-aș face din asta ceea ce astăzi se face din cea mai mică presiune fizică sau atingere – nu mă refer la palmă sau pumn sau nu știu ce – cu elevul. Este un soi de a vedea demnitatea elevului complet decuplată de o noțiune care nu trebuie bazată pe coerciție fizică, dar la care distanța, severitatea contribuie, este vorba de autoritate.

Autoritatea profesorului nu este o autoritate personală, nu este a profesorului X, este a lui ca profesor, iar X este o ilustrare a noțiunii de profesor. Nu e cu putință să te ridici cu picioarele pe bancă, să stai cu fundul pe pupitrul din spate și să admonestezi profesorul că îți încalcă drepturile. Asta este o situație relativ curentă în învățământul de astăzi – ce vă spun n-am inventat, mi-a fost relatat de elevi. S-a introdus noțiunea bizară de consiliere psihologică, de parcă toți am fi bolnavi ori handicapați psihologic și că impertinența, lipsa de cuviință, ar fi probleme psihologice. Nu. Sunt probleme de disciplină, sunt probleme de educație, nu sunt probleme care se tratează cu pilule, cu mângâiere pe cap că, Doamne, dacă acest copil va fi stresat sau nu știu ce. Viața este dură, relațiile cu oamenii sunt dure, pentru că nu sunt bazate pe iubire, pe ralații familiale, sunt oameni străini, care au interese diferite și care te cotonogesc și care te așteaptă la colț. Prin urmare, noi cum îl pregătim pe copil? Cum îl pregătim? Creându-i, cum spun anglo-saxonii, un safe space, un spațiu de siguranță în care nimeni să nu îl atingă de parcă el este un fulg de nea? Este ceva complet greșit și asta nu slujește drepturile copilului.

– Vorbiți acum de niște studii care s-au făcut și care au remarcat faptul că noile generații…

– Îi handicapăm. În plus, să tolerezi impertinența, lipsa de cuviință, e tot un fel de a handicapa copilul. Pentru că nu trebuie identificat cu defectele lui. Procesul de educație chiar asta este – există un model de umanitate care trebuie actualizat în copil. Iar asta se face prin discernământ, adică – cu un cuvânt odios astăzi corectitudinii politice – prin discriminare. Discriminezi între defecte și calități, defectele trebuie descurajate, iar calitățile trebuie încurajate.

– Și acum de ce ne place că Macron restabilește demnitatea notei, nu?

– E o formă de a restabili autoritatea profesorului ca tip moral și educativ. Da, nota este foarte importantă și este un indicator și pentru elev. Elevul trebuie să știe unde este. Dacă e de 6, atunci trebuie să înțeleagă că e de 6 și trebuie să facă ceva ca să nu mai fie de 6.

– Asta e ce se întâmplă în Franța, domnule Patapievici. La noi, lucrurile par un pic mai experimentale, nu? Fiecare ministru al educației a tot experimentat, în 28 de ani, 25 de miniștri.

– E tot un reflex al ‘68-ului. Ideea că ceea ce noi trebuie să facem pe lume este să revoluționăm perfect, total ceea ce găsim în funcțiune la momentul potrivit. Mentalitatea asta, care-i foarte corectă, pentru că e bazată pe achiziție și pe inovație, și anume pe relația inteligentă dintre inovație și achiziție, care nici nu știu dacă-i o butadă pusă pe seama cuiva sau chiar a spus-o. Era un Lord Falkland, în secolul XVII, în timpul războiului civil englez, și care avea vorba asta: Este necesar să schimbăm numai lucrurile care nu este necesar să fie schimbate. Adică nu trebuie să schimbăm totul din start. Trebuie să vedem ce merge bine și ce nu merge bine și acel lucru să-l reformăm, care nu merge bine.

– Ideea că nu există o strategie pe termen lung sau o viziune în educație, dincolo de partide, dincolo de guverne – mă gândesc că, dacă s-ar face o asemenea strategie, în 10-15 ani, dacă s-ar planta semințele, am avea o altă nație sau alte tipuri umane.

– De acord.

– Sunt investiții care mi se par mai urgente decât autostrăzile sau spitalele.

– Nu că ele ar concura. Trebuie făcute toate.

– Ideea că în 15 ani oamenii aceia vor fi mai buni, mai competenți, vor aduce schimbările inclusiv în realizarea de autostrăzi și în sistemul sanitar.

– Pentru oamenii proști nu este o prioritate. Pentru oamenii iresponsabili nu este o prioritate. Dar să ne uităm cum consideră părinții. Când părintele are un copil, el ce consideră? Că educația este facultativă? Nu. Dă bani, nu mănâncă el ca să dea bani pe educația copilului lui. Ăsta e raportul corect. Când fac asta, am o judecată oarecum socialistă.

Socialiștii au un viciu profund – văd totul de sumă nulă. Dacă cineva are este că a luat de la altcineva. Nu este așa. Resursele sunt create și inteligența se referă la alocarea resurselor – trebuie să fie și pentru autostrăzi, și pentru educație, și pentru mâncare. Vă spun – în condițiile unei societăți capitaliste care produce continuu, nu trebuie să furi de la unul ca să ai, aceste resurse sunt disponibile. Nu trebuie inventat nici măcar idealul de învățământ, pentru că idealul de învățământ este crearea omului complet, omului bine echipat cu cunoștințele vremii lui, educat, politicos, binecrescut, adică omului cu-minte. Ăsta este idealul nostru, ce să-l inventăm? Vrem – ce vrem altceva?

Idealul pentru educație era același pentru Goethe, era același pentru Cicero, același pentru Toma de Aquino, era același pentru Grigorie Palama. Este vorba de omul posesor al propriei umanități. Educația trebuie să deschidă omul spre propria lui umanitate, ca să viețuiască bine, și atunci am rezolvat problema civică, să fie moral instalat în societate, și am rezolvat problema societății noastre care – îmi vine să spun – e prima între toate. Oamenii fură (…) oamenii fură și nu înțeleg că este foarte rău. Și că o ducem atât de rău și că ne urâm unii pe alții atât de mult pentru că există acest furt incredibil în societate în care clasa politică se organizează ca o clasă de prădători, care creează legi pentru a prăda nesancționați, iar o parte din electorat consideră asta tolerabil, altă parte consideră că este intolerabil. Și ajungem la conflict social pe o chestiune care ar trebui să fie de la sine înțeleasă – ideea că furtul este inacceptabil.

– Dar impostura, domnule Patapievici, a proliferat foarte mult în spațiul public.

– A proliferat pentru că minciuna e prezentă. Ce e impostura? Impostura este o postură impusă. De ce trebuie impusă o postură? Trebuie impusă pentru că e mincinoasă. De-aia. Deci unde e minciună avem și impostură.

– Ce mecanisme avem ca să reglăm sistemul ăsta?

– Discernământul, adică discriminarea, care trebuie să fie încorporat în funcționarea instituțiilor. Asta înseamnă concursul, competiția onestă, deschisă, ierarhiile trebuie să fie stabilite potrivit adevărului și competențelor. Vă spun, nu e nimic greu de făcut. Totul este simplu și a fost inventat de la începuturile culturilor semnificative, ale celor care au dat rezultat, și când spun au dat rezultat nu mă gândesc numai că au dat rezultat în beneficiul lor. Veritabilul rezultat pe care o cultură mare îl dă este că ea reușește să creeze un instrument care e valabil și pentru altul, nu numai pentru el, cel din cultura cu pricina. Deci, lucrurile sunt foarte simple dintotdeauna. Este adevărul, este frumosul și este binele…

– Dar le folosim prost, domnule Patapievici, că toate lucrurile sunt răsturnate în momentul ăsta.

– Sunt răsturnate pentru că a fost o reformă stupidă, probabil după al Doilea Război Mondial, nu, sigur după al Doilea Război Mondial, care a spus că toate lucrurile astea sunt învechite, sunt parohiale, sunt logocentrice, sunt falocentrice, sunt legate de masculinitate, de bărbatul alb, creștin și nu știu ce. Adică valorile înalte, educația înaltă șamd. Și știți cum este? Primul pas ca diavolul să lucreze liniștit este să te convingă că el nu există. Și după aceea totul merge de la sine. La fel a fost și aicea. Nu puteau fi atacate direct virtuțile sociale ale adevărului, binelui și frumosului. Nimeni nu putea spune – e bine să ucizi, e bine să violezi, e bine să lovești, e bine să, nu știu, să furi, problema noastră, ci a spus mai întâi că binele, frumosul și adevărul sunt valori înalte ale unei culturi care e bazată pe discriminare – pe discriminarea femeii, pe exploatarea de clasă, domnia imperialistă a omului european asupra lumii cucerite de colonialismul din secolele XIX, nu știu ce…

– Vorbim de corectitudinea politică.

– Cumva. Asta a apărut puțin mai târziu. Deci, mai întâi s-a delegitimat ideea de valoare înaltă. Pentru că ideea de valoare înaltă era identificată cu binele, adevărul, frumosul, triada platoniciană, dar și creștină, dar și romană, o găsiți peste tot, în orice cultură. A căzut împreună cu valorile înalte, a căzut și această triadă. Și atunci a început relativismul. Unde am ajuns astăzi? Să spunem că există post-adevăr și că, cumva, e bine să trăiești într-o lume post-adevăr, pentru că adevărul, dacă-l iei, e și el discriminatoriu, pentru că discriminează între adevăr și fals și, nu-i așa, dacă unii oameni susțin lucruri false, nu cumva îi jignesc dacă combat falsul în care ei cred?

– Ce nebunie!

– Nu, e o nebunie. E o nebunie.

– Acum, spre final, domnule Patapievici, două lucruri voiam să mai vorbim. Odată aș remarca, apropo de investiția în educație și în competență, ce povesteați și la conferințele de la Ateneu, de săptămâna trecută, vorbeați despre “amenințarea” Chinei. Acum, toate statisticile arată că țările asiatice au niște performanțe extraordinare când vine vorba de evaluarea cunoștințelor elevilor de liceu, există acolo o exigență către copii care e acceptată de societate și de părinți, copiii muncesc mult mai mult decât copiii americani sau europeni.

– Se vede și în țările lor. În SUA și Canada, cei mai silitori sunt asiaticii.

– Studii arătau că, pornind de la un IQ mai mic al unui copil chinez în America, în trei ani i-a depășit pe americani pentru că el muncea mai mult.

– Copilul asiatic nu-și imaginează că a munci, a fi silitor, a se strădui – ceea ce înseamnă a depune efort–e ceva făcut împotriva lui, el e convins că trebuie să facă asta.

– Ne așteptăm ca civilizația dominantă să fie asiatică.

– Eu aș fi foarte împăcat dacă civilizația viitorului va fi în continuare o civilizațieo ccidentală, nu?Să luăm acest nume, deși ar trebui să explic – asta este o civilizație greco-romană, creștină, a modernității. N-am nicio problemă dacă nu va mai fi albă și europeană, va fi galbenă și asiatică, sau va fi neagră și africană…

– Deci vă gândiți ca asiaticii să preia aceste principii culturale occidentale.

– Sigurcă da. Pentru că izvorul de creativitate remarcabil, tipul de demnitate umană care este asociată cu acest tip s-ar păstra și asta ar fi în beneficiul tuturor și în primul rând al chipului uman demn din interiorul oricărui tip de om, indiferent că este islamic, e budist, este zen, e creștin, e ortodox, e catolic, e animist, e nu știu ce, nu are importanță, dar să aibă aceste cadre care asigură demnitatea.

– Îmi și imaginez asiatici plantați în solul culturii occidentale, cine știe…

– E posibil…

– Da, cu forța lor de muncă. Acum, domnule Patapievici, știu că pregătiți o carte “Anii urii”. Știu că scrieți mult și nu publicați.

– Am revenit la situația de dinainte de ’89 – scriam și nu publicam, da. Am fost atât de scârbit de valul de ură care a fost instigat împotriva mea, încât mi-am spus ‘Nu vreau’. Pur și simplu nu vreau. Asta nu e lumea mea.

– Dar a trecut.

– Nu știu dacă a trecut.

– “Anii urii”.

– Mă uit la TV și văd în continuare televiziuni care propagă același tip de mesaj de ură. Nu, nu, nu. Uitați-vă cât de urât ne purtăm unii cu alții. Volumul se cheamă “Anii Urii”pentru că am impresia că ceea ce a apărut nou începând cu 2007-2008 și nu a trecut este un soi de a legitima pasiunea politică prin intermediul urii față de celălalt. Iar acest lucru s-a făcut cu rezultate care se văd în politică, se văd în învrăjbirea noastră, e incredibil. Suntem o societate care jumătate îi votează pe cei care fură și vor să schimbe legile ca să nu mai fie pedepsiți pentru că fură, și altă jumătate care consideră că asta e normal. Cum e cu putință?Și răspunsul este URA.

– Sunt și soluții?

– Da, și sunt simple – să ne iubim unii pe alții ca pe frații noștri. Să vedem în celălalt ființa care suferă, iubește și moare, adică fragilitatea. Dacă nu vedem în celălalt vulnerabilitatea lui și vedem ceva ce noi nu avem nicio responsabilitate în a ocroti, atunci totul e pierdut.

– Ce final frumos! Vă mulțumesc!