Duminica a V-a din Postul Mare; Bunavestire
Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple: 33. Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. 34. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. 35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. 36. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? 37. Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. 38. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? 39. Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. 40. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. 41. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. 42. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. 43. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. 44. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. 45. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.
Mă gândeam! Asta-i bună: cui nu-i place succesul în viaţă? E în natura lucrurilor să îl doreşti, să profiţi de ocazie ca să-l obţii. Diavolul nu mănâncă, nu bea, nu iubeşte banul (se foloseşte de el), dar nu este capabil să iubească. Iubeşte în schimb puterea: este raţiunea vieţii sale. Doar puterea lui Dumnezeu îl umbreşte, de aceea încearcă să şi-o mărească pe a sa.
În evanghelia acestei duminici, Iacob şi Ioan cred că a sosit momentul să rezolve această problemă a succesului şi-i cer Învăţătorului să le păstreze un loc la dreapta şi la stânga lui. Cine oare le-a infiltrat în minte această propunere? Ceilalţi ucenici sunt indignaţi, nu pentru că ar fi considerat obraznică sau nedemnă cererea lor, ci pentru că cei doi au îndrăznit să ceară ceea ce şi ei doreau în inima lor, dar nu au avut curaj sau s-au sfiit să ceară. Iisus profită de acest lucru pentru a le da o lecţie de viaţă care să le clarifice ideile.
Există un succes în faţa oamenilor, după mentalitatea lumii, care coincide cu puterea, cu posibilitatea de a stăpâni asupra altora şi care poate fi experimentat în familie, la locul de muncă, în mass-media, în conducerea unei localităţi sau a unei ţări. Poate fi atins în cele mai diferite moduri, oneste sau mai puţin oneste şi este favorizat de aderarea la ideologii dominatoare, la modă. Adesea este efemer, trecător, la fel ca evenimentele şi istoria care o demonstrează.
Există un succes în faţa lui Dumnezeu, care în mod frecvent nu coincide cu acela al lumii şi urmează alte căi: „Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru”. Ciudată modalitate de a urmări măreţia şi totuşi, în Împărăţia lui Dumnezeu este valabilă această lege pe care o apreciază numai cel care-şi dăruieşte propria viaţă, cel care şi-o consumă în favoarea celorlalţi.
Iisus ne-a demonstrat acest lucru personal. A venit între noi oamenii ca să ne slujească. Ne-a slujit cu iubirea Sa, iertând şi oferindu-şi prietenia păcătoşilor. Ne-a slujit cu puterea Sa divină în minunile pe care le-a săvârşit pentru a-i vindeca pe bolnavi. Ne-a slujit cu adevărul Său, învăţând mulţimile, vorbind cu ucenicii, cu Nicodim, cu samariteanca… Ne-a slujit prin pătimirea şi moartea Sa, mântuindu-ne din sclavia păcatului. La Cină apostolii L-au văzut împlinind gestul servitorului, al slugii aplecate ca să le spele picioarele.
„Să faceţi şi voi ceea ce am făcut Eu”, le-a spus şi ne-a spus. Şi din clipa aceea creştinul este angajat în slujire. Este o lecţie grea, poate că nu am învăţat-o bine niciodată, de aceea vrem să-I cerem lui Dumnezeu să ne înveţe nobleţea slujirii, precum şi secretul de a o face cu bucurie, fără a-i simţi greutatea. Să slujim cu iubirea de care atâţia astăzi au nevoie ca să poată înfrunta porţiunile cele mai grele ale drumului vieţii lor.
Să slujim cu faptele de milostenie trupească (a da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a adăposti pe străini, a vizita pe cei bolnavi, a vizita pe cei închişi, a îngropa pe cei morţi) şi cu faptele de milostenie sufletească (a sfătui pe cei ce sunt în îndoială, a învăţa pe cei neştiutori, a dojeni pe cei păcătoşi, a mângâia pe cei mâhniţi, a ierta celor ce ne-au supărat, a suferi cu răbdare nedreptatea, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi). Slujirea este cuvântul care trebuie să ne însoţească viaţa, este secretul bucuriei şi al păcii noastre.
Concluzia evangheliei de azi ar putea fi formulată în felul următor: „Cine vrea să fie „primul” trebuie ca mai întâi să fie „ultimul” şi servitorul tuturor. Această normă a Împărăţiei venea în contradicţie directă cu concepţia culturală a vremii şi a locului în care se găseau ucenicii şi chiar cu normele omeneşti ale zilelor noastre. Atunci, ca şi azi, era încetăţenită ideea că numai cei ce au poziţie deasupra altora erau mari. Domnul Iisus Hristos spune însă că în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce se umilesc şi slujesc pe alţii sunt mari (Marcu 10:31; 43-45; Matei 19:30-20:16; 23:11-12; Luca 13:30; 14:8-11; 22:24-27). În societatea noastra de astăzi, la fel ca şi atunci, mărimea poziţiei unui om se măsoară în numărul celor ce îi stau la dispoziţie, ce îl slujesc, ori în numărul celor ce îi urmează comenzile. Când Domnul a făcut declaraţia de mai sus, practic a prezentat un concept cu totul nou, care era împotriva culturii şi împotriva gândirii naturale a omului. Învăţătorul nu a dorit ca prin această normă să taie ambiţiile ucenicilor, ci El a vrut ca ei să-şi redefinească şi să-şi canalizeze aceste dorinţe potrivit cu întreaga Sa lucrare de salvare a oamenilor. Ambiţia în sine nu e negativă, dacă nu este egoistă. Paradoxul spus de Domnul este acela că dacă vrei să fii mare, mai întâi trebuie să vrei să fii ultimul şi cel mai neînsemnat. Cât de mare eşti se vede în numărul celor pe care-i slujeşti şi nu în numărul celor ce te slujesc pe tine. Mândria, aroganţa şi egoismul nu au loc în Împărăţia lui Dumnezeu.
În faţa planurilor îndrăzneţe ale oamenilor se spune uneori: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri ai, vorbeşte-i despre cum îţi imaginezi tu viitorul”. Şi Dumnezeu râde pentru că de cele mai multe ori El vede lucrurile altfel şi pregăteşte ceva mai bun decât putem noi să plănuim sau să ne imaginăm. Însă astăzi simt nevoia să spun altceva: dacă Dumnezeu râde când e vorba de planurile noastre, oamenii plâng sau se întristează când e vorba de trecutul nostru. Dar e o formă de tristeţe sinonimă cu invidia atunci când e vorba de un trecut glorios (unde glorios nu înseamnă neapărat ceva ieşit din comun sau spectaculos, ci înseamnă doar un trecut reuşit, plin de bucurii sau realizări). Cel mai trist e atunci când invidia vine din partea celor din jur sau din partea celor pe care, în acelaşi trecut pe care ei îl urăsc, i-ai ajutat şi le-ai fost aproape. Dezolant este când găseşti în inima ta sentimente de invidie tocmai faţă de cei cărora le datorezi prezentul tău, ceea ce eşti sau ceea ce ai.
Niciodată nu-i va fi omului uşor să se obişnuiască cu răsturnarea situaţiilor: dacă semeni grâu, vrei să culegi grâu, nu neghină; dacă începi o afacere, vrei ca lucrurile să decurgă conform planurilor şi să ajungi la profitul scontat, nu să dai faliment; dacă investeşti într-o prietenie vrei să te bucuri de roadele acelei prietenii, nu să fii trădat sau abandonat tocmai atunci când este mai greu. Iar când situaţiile se schimbă, cânt tu aştepţi una şi se întâmplă alta, tristeţea şi descurajarea devin stăpânele inimii noastre. Situaţiile acestea triste te fac să simţi ce înseamnă insomnia, stresul, durerea, boala. Dezamăgirea e copleşitoare!
Da, oare cum pot oamenii după ce-i ajuţi să fie nerecunoscători? Oare unde şi cum a fost inima noastră atunci când în loc de recunoştinţă am arătat indiferenţă? Sau ce fel de oameni am fost atunci când în loc de mulţumire şi apreciere am căutat să facem răul? Cuvântul lui Dumnezeu este, în primul rând, despre noi şi apoi despre vecinul sau fostul nostru prieten. Nouă ni se cere să ne analizăm şi să vedem cum de am reuşit să răsturnăm lucrurile şi să le transformăm în situaţii atât de josnice. Câtă tristeţe am produs în sufletele celor care aşteptau recunoştinţa noastră. Câtă mâhnire pentru cei care nu s-au putut bucura niciodată de roadele prieteniei în care au investit.
E dureros atunci când tu speri ceva şi se întâmplă altceva. Este ca atunci când tu vorbeşti unui om despre suferinţele sau temerile tale şi el, după ce „te ascultă cu viu interes”, te întreabă: „Unde ziceai că mergem să petrecem în următoarea vacanţă?”. Sau este ca în evanghelia de astăzi, pe care atunci când o citesc mă gândesc cât de întristat trebuie să fi fost Iisus, cât de neînţeles trebuie să se fi simţit. El le vorbeşte ucenicilor despre urcarea la Ierusalim, despre cele ce aveau să se întâmple acolo: „Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” Atenţie, era vorba despre patima şi moartea Sa prin răstignire. Iar unii dintre cei din jurul Său, ca şi cum nu ar fi auzit nimic, vor titluri de onoare, vor să fie puşi la locuri de cinste: „Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.” Este o situaţie asemănătoare cu ceea ce se mai întâmplă şi astăzi: oameni care se bat pentru moştenire la căpătâiul celui muribund, indiferenţi la suferinţele celui ce se află în agonie: important este să ajungă ei cât mai sus, să se instaleze cât mai confortabil, în locurile de cinste.
Repet, cuvântul Domnului este pentru noi şi noi toţi trebuie să ne analizăm în această zi şi să descoperim toate acele momente când am „răsturnat” situaţiile şi am fost neatenţi şi nerecunoscători. De fapt, cuvântul este pentru mine (ca şi pentru tine!) în primul şi în primul rând: neatent la Domnul care-mi tot indică cerul, mă zbat pentru cele de pe pământ. Primim atâtea semne prin care suntem chemaţi să înţelegem că trebuie să fim altfel, că trebuie să ne schimbăm modul de a gândi, că „între noi nu trebuie să fie aşa”, dar parcă totul e în zadar. Nu vrem să înţelegem că „nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru”. Sau poate că înţelegem, dar nu ni se pare corect, avem impresia că noi ştim mai bine decât Dumnezeu cum ar trebui să stea lucrurile. Şi ne amăgim o zi, două, trei… o viaţă întreagă!
Invitaţia Domnului pentru această zi este să ne trezim. Să nu mai răsturnăm situaţiile şi să lăsăm lucrurile aşa cum au fost rânduite: pentru trecutul glorios al celor de lângă noi să avem admiraţie, pentru prietenie să avem recunoştinţă, pentru suferinţă să avem compasiune, pentru păcatele noastre să avem căinţă. Iar în toate, dar absolut în tot ceea ce facem, să avem încredere în Dumnezeu care rânduieşte totul spre binele nostru. Atenţi la cuvântul său, la semnele pe care ni le trimite pentru a ne înţelege menirea pe acest pământ, să ne punem în El toată încrederea, asemenea psalmistului: „Scoate-mă-vei din cursa aceasta pe care mi-au ascuns-o mie, că Tu eşti apărătorul meu. În mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului. Urât-ai pe cei ce păzesc deşertăciuni în zadar, iar eu spre Domnul am nădăjduit. Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi sufletul meu. Şi nu m-ai lăsat în mâinile vrăjmaşului; pus-ai în loc desfătat picioarele mele.” (Ps 30, 4-8).