De la moarte la viaţă
De mii de ani, moartea reprezintă cel mai important eveniment în viaţa omului. Și asta pentru că moartea, sau mai exact gândul la moarte, mai mult decât orice, ne face să preţuim altfel viaţa pe care o trăim, îi dă un alt sens şi alte perspective. Poate de aceea mai toate societăţile şi religiile au aşezat moartea în centrul vieţii comunitare, eveniment ce concura atât naşterea, cât şi nunta, cel puţin în viaţa societăţilor creştine. Aceasta până în epoca ideologiilor neomarxiste care, începând din a doua jumătate a secolului XX, au declarat război oricărei manifestări ce aminteşte de moarte sau care ne poate aţinti reflexia asupra acestei experienţe ce pune în criză viaţa fără sens a omului lipsit de Dumnezeu.
În primul rând, în Occident a devenit tot mai evidentă o aşa-zisă medicalizare a morţii. Omul nu mai moare acasă, ci în spital, înconjurat de medici şi asistenţi, sau pur şi simplu de ceilalţi bolnavi aflaţi acolo. După morgă, autopsie şi îmbălsămare urmează capela, nu casa, sub motivul că trupul mort este o sursă inepuizabilă de microbi. Aşadar, priveghiul este exclus, iar întâlnirea celor dragi cu mortul şi cele de bun-rămas se vor petrece doar în faţa gropii, unde sicriul este deja închis, ca să nu mai vedem cum a ajuns omul de altădată, şi nu cumva să ne gândim prea mult că vom ajunge şi noi ca el.
V-aţi gândit vreodată de ce luptă ideologii zilei împotriva experienţei morţii? Darwiniştii pentru că, odată mort, omul nu mai înseamnă decât un corp de animal în descompunere. Industriile divertismentului şi consumului, marea finanţă, pentru că gândul la moarte poate reduce consumul şi dă un sens mult mai ascetic vieţii. Iar ateii, pentru că moartea reprezintă cea mai importantă pedagogie a întoarcerii către Dumnezeu.
După 1990, când arhitecţii noii ordini globale au venit la putere în România, s-a început şi la noi schiţarea noului traiect pe care trebuie să-l urmeze omul înainte şi după moartea sa, până la groapă. Dar lucrurile au fost temperate, nu atât pentru că ne-am fi opus noi prea mult – nu ştim s-o facem, după cum s-a arătat şi cu alte prilejuri –, ci pentru că noile tehnologii comunicaţionale fac oarecum inutil un astfel de efort. Telefonia mobilă, mai ales de la smartphone încoace, ca şi internetul, cu reţelele sale de socializare și cu mutarea întregii vieţi umane în zona virtuală, rezolvă şi problema gândului la moarte, în aceeaşi măsură în care îl îndepărtează pe om de orice reflexie mai profundă, indiferent de natura ei.
Tăvălugul implacabil al nimicului
Procesul înstrăinării omului de el însuşi a început de câteva decenii, odată cu televiziunea şi ştirile de senzaţie, cu evenimentele mediatice care au invadat viaţa omului modern, cu violenţa virtuală şi pornografia, cu hedonismul, în general, şi consumismul, însă distanţa de aceste surse oarecum localizate în spaţiu şi timp îl ajuta pe om să mai scape de o experienţă evazionistă, care îl depersonalizează cu totul. Smartphone-ul şi internetul au făcut însă un pas mai departe. Acum, instantaneu, oriunde ne aflăm, în vârf de munte sau în toaletă, suntem în contact cu lumea. Astfel că torentul de informaţii şi senzaţii, patimile arzătoare stârnite şi hrănite permanent, ritmurile unei muzici care a pierdut orice armonie, obsesia narcisistă de a procura like-uri pe internet şi multe alte stresuri ne fac tot mai puţin dispuşi să reflectăm la faptul că vom muri vreodată.
Ideea morţii mai naşte încă două paradoxuri în lumea noastră, în contextul vieţii pe care o trăim. În primul rând, mass-media ne-a intoxicat cu moartea de pe micul ecran. O moarte însă depersonalizată, o moarte care nu provoacă compătimire şi durere, ci, cel mult, ne desensibilizează şi mai mult în faţa morţii. Sentimentul general al filmelor şi al programelor de ştiri este unul apocaliptic. Atât de mult se moare, atât de mare este ameninţarea, că sistemul nervos cedează, şi omul nu se mai poate apăra deloc în faţa acestui gând, a unei morţi care nu mai are nici o relaţie cu viaţa, cu omul real şi cu Dumnezeu.
Al doilea paradox este acela că, deşi nu se vorbeşte despre moarte, deși priveghiul a dispărut, deși pedagogia gândului la moarte este total inexistentă, totuși frica morţii s-a internalizat, generând o uriaşă anxietate în viaţa omului modern. Fără să ştie de ce, acesta se simte terorizat de o imensă frică de ceva necunoscut şi implacabil, care aproape îi opreşte respiraţia şi-i înmulţeşte bătăile inimii. Ne este frică că vom rămâne fără lucru, că vom sărăci, că ne vom îmbolnăvi, că n-o să mai fim iubiţi, apreciaţi, celebri, sau pur şi simplu cunoscuţi, ne este frică de tăvălugul implacabil al nimicului care tinde să ne strivească, să ne anuleze existenţa, dar nu ne dăm seama că acesta nu este decât internalizarea fricii de moarte, o moarte care pentru noi nu mai are nici un sens, nici o perspectivă.
Și toate acestea pentru că gardienii ordinii mondiale au înţeles că moartea, aşa cum era ea percepută în lumea creştină, constituia o fereastră către lumea de dincolo, care dădea o cu totul altă perspectivă vieţii. Lumea, pentru omul tradiţional, nu se termina aici. În bucurii pregusta Raiul, iar în durere se înfricoşa de chinurile iadului. În tot ceea ce trăia mulţumea Domnului, pentru că aştepta ceva mai bun dincolo. Şi tocmai de aceea asceza era de la sine înţeleasă, căci ne pregătea pentru ceva mai bun, cultivându-ne nădejdea. Aşadar, între viaţa de aici şi cea de dincolo era o continuitate, în perspectiva pe care o avea omul clipă de clipă, iar moartea era fereastra, dacă doar te gândeai la ea, şi poarta, când venea vremea să părăseşti viaţa în trup. Cum oare putea un astfel de om să fie înregimentat societăţii divertismentului, care-I dă cu tifla lui Dumnezeu?
Învierea lui Hristos este arvuna învierii noastre
În acest context, noii arhitecţi ai conştiinţei umane au ridicat „ziduri înalte” şi au pus pe ele „sârme electrice”, care să descurajeze pe oricine doreşte să se aproprie de acea zonă interzisă, aflată undeva între viaţă şi moarte. Lumea, cu toate plăcerile şi durerile ei, trebuie să se termine aici, şi această realitate a căpătat şi un nou nume: Matrix. Este o lume iluzorie, în care trăieşti clipa cât mai intens, căci, dincolo de excitaţie şi vis, ni se sugerează că nu mai este nimic. Aceasta este logica care modelează spaţiul mundan astăzi, şi mai ales orizontul conştiinţei umane, orizont ce se extinde inexorabil asupra omului modern în general.
Ce sens mai poate avea pentru omul prizonier în spatele zidurilor simţurilor cuvântul: „Cu moartea pe moarte călcând”? Ce fel de moarte a călcat Mântuitorul, când, pentru mine, moartea în sine nu mai are nici o semnificaţie, nu-mi mai spune nimic? Cum mai poate înţelege cuvântul „viaţă dăruindu-le” omul pentru care viaţa nu înseamnă altceva decât satisfacerea rapidă a patimilor arzătoare şi fuga cât mai departe de ameninţarea durerii? Acesta este poate şi motivul pentru care, pentru mulţi, Sfintele Paşti nu au rămas decât un eveniment comunitar, prilej de a ne întâlni în familie în cel mai bun caz, de petrecere şi odihnă. Poate că şi numai pentru atât mulţi sunt bucuroşi că se mai sărbătoreşte încă Învierea Domnului, dar oare nu este prea puţin pentru a ne elibera din închisoarea cotidianului desacralizat în care am ajuns să trăim?
Deopotrivă, pentru cei care şi-au omorât puţin câte puţin trupul prin post, care şi-au înfrânat mintea prin paza ochilor, a urechilor şi a simţurilor spre a muri astfel lumii, Învierea lui Hristos este arvună a învierii noastre, este bucuria unei vieţi care începe acum şi ne încredinţează iarăşi şi iarăşi că putem nădăjdui în învierea noastră de după moarte. Da, cel care trăieşte cu gândul la moartea care vine, bucurându-se de toate darurile primite de la Dumnezeu şi răbdând necazurile cu gândul la iertarea păcatelor şi la viaţa de dincolo, nu va muri nicidecum, ci va trece de la moarte la viaţă, la viaţa în Hristos.
Virgiliu Gheorghe
Sursa: familiaortodoxa.ro
