Duhul Sfânt – Focul iubirii dumnezeieşti

Dumnezeu Duhul Sfânt este pretutindeni, umplând creatia de lumina cea dăruită ei în ziua întâi a zidirii şi susţinând-o în existenţă. Chipul Său este cu neputinţă de văzut, iar revărsarea Sa în harul cel necreat al lui Dumnezeu este simţită pretutindeni căci învredniceşte de fiinţă[1] toate câte sunt, plămădindu-le şi unindu-le pe toate – asumate în umanitate – cu Dumnezeu.

Dumnezeiescul Mângâietor se pogoară peste lume în ziua Cincizecimii inaugurând un nou eon, al unirii lui Dumnezeu cu oamenii, în care aceştia aprofundează din interior , din ce în ce mai deplin, prezenţa îndumnezeitoare a lui Hristos, viaţa Lui trăind în noi ca o tainică sărbătoare în care se logodeşte făptura cu Dumnezeu. Tema nunţii mistice a lui Dumnezeu cu omul este o permanenţă la Sfinţii Părinţi care au trăit cu adevărat în ei înşişi minunea locuirii lui Dumnezeu în oameni.

Cinzecimea este un eveniment auroral în care lumea se poate bucura de simţirea Duhului Sfânt[2] care îi dăruieşte unirea ei în Trupul lui Hristos – Biserica. Chipul văzut al pogorârii – dincolo de orice avânt intelectual şi covârsind toată mintea[3] de sub cer – sunt “ limbile de foc “ şi suflarea de vânt ce vine repede“ (F.A.2,2-3).

Focul Dumnezeiesc este una din veşmintele Slavei pe care Dumnezeiescul Paraclet le ia pentru a face simţită prezenţa Sa făcătoare de viaţă. Creaţia întreagă dobândeşte vrednicia de a împrumuta chipul său umil, prezenţei lui Dumnezeu sau mai bine zis îşi vădeşte vocaţia sa primordială, aceea de a se face transparentă Duhului Sfânt şi de a primi în chip firesc[4] realitatea frumuseţii Lui în inima ei.

Focul cel împărţit la Rusalii este un chip al prezenţei lui Dumnezeu care deschide un orizont al harului divin în care proprietăţile lui (ale focului) se aseamănă cu (sau mai degrabă îşi au paradigma inaugurală în) chipurile lucrării lui Dumnezeu printre oameni.

Limbile de foc ale Cinzecimii se împart odihnindu-se deasupra creştetului fiecărui Apostol, arătându-ne nouă, modul personal de dăruire a Duhului, în care fiecare îşi desăvârşeşte vocaţia sa unindu-se cu ceilalţi, dar rămânând într-o diversitate în care valoarea este unică, dar depinde de contribuţia fiecăruia. În Biserică unitatea celor mulţi se actualizează în modul în care fiecare  lucrează  într-un  anumit fel la binele  întregului – ajutând pe alţii, ajutându-se pe sine, iar această diversitate conştientă se maturizează în comunitatea de dragoste a tuturor.

În dinamica făpturii[5], focul are o însuşire dublă care îmbrăţişează două aspecte diferite, chiar opuse şi contradictorii ale realităţii: el luminează şi arde. Dăruieşte viaţă, înfrumuseţînd zidirea, dar strămută în cenuşă toate cele materiale. În natură toate cele văzute îşi săvârşesc rânduiala după legea lăsată de Dumnezeu. Realitatea spirituală a harului Dumnezeiesc luminează toate cele ce sunt, odihnindu-se întru ele şi dăruindu-le o finalitate potrivită planului[6] lui Dumnezeu cu ele sau arde, distrugând tot ceea ce este rău şi care nu poate sta în faţa lui Dumnezeu. Prin lumina Sa, Dumnezeu priveşte făptura împărtăşind-o de slava[7] sa şi dăruindu-i bucuria de a lumina din interior cu lumina lui Hristos, însă El trece cu vederea cele căzute, care cad din faţa Lui depărtându-se de El şi pierzându-se în neantul lipsei de sens şi în moarte.

Putem înţelege aceasta din cuvântul dumnezeiescului David : “Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărâna lor se vor întoarce; trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei întări faţa pământului” (Ps.103,30-31). Mângâietorul este de asemenea Lucrătorul tainic al interiorităţii personale : ”Cu Duhul Său Dumnezeu zideşte omul înlăuntrul Său”(Zah 12,1).

Asemenea , orice întoarcere a omului la  Dumnezeu presupune două lucrări, una în care harul dumnezeiesc arde spinii patimilor, curăţind (kaqartei`”) sufletul şi alta în care interiorul se zideşte iarăşi“înnoindu-se după chipul Ziditorului”.

Este ceea ce spune şi Sfântul Apostol Pavel “căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în  Dumnezeu” (Col.3,3). Sfinţii Părinţi trăiesc în viaţa lor evenimentul acesta“ de a muri lumii ”şi de a trăi în Duhul Sfânt. Ei dobândesc puterea de a face roditor harul lui Dumnezeu “cel în chipul focului”: “Din gura ta, ca nişte lumini de  foc strălucind harul lumea ai luminat”[8].

Puterea aceasta de a primi pe Dumnezeu şi de a odrăsli duhovniceşte spre desăvârşire personală şi a celor din jurul tău, este primită de a Dumnezeu şi “se ia cu mulţumire”. Apostolul Toma prin rânduiala cea de necuprins cu gândul lui Dumnezeu nu este de faţă la arătarea  Mântuitorului tocmai pentru a fi primitor al focului dumnezeirii lui Hristos şi martor pentru veşnicie a Învierii Sale din morţi: “ Cine a păzit atunci mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc ? Cine i-a dat ei îndrăzneală de a putut pipăi osul cel de văpaie ?  Cu adevărat este ceea ce s-a pipăit!  Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut cum ar fi putut pipăi patimile cele ce au clătinat cele de sus şi cele de jos ? Acest dar Tomei i s-a dat, a o pipăi şi a striga lui Hristos: Domnul meu şi Dumnezeul meu !”[9].

Omul cel înviat din morţi este covârşit duhovniceşte de focul cel netrupesc al harului lui Dumnezeu; primind puterea de a pătrunde prin uşile încuiate materiei şi trupurilor celor de aici.

Duhul cel Sfânt ajunge la o asemenea intimitate[10] cu sfinţii Săi încât “toate cele dinlăuntru ale lor” ard de dorirea desăvârşirii pentru el. După chipul Trupului lui Hristos cel Înviat din morţi care fiind plin de  Duhul  Sfânt covârşeşte modul de a fi al materii îndumnezeind-o : “ Iar a treia zi a fost la marea Tiberiadei la vânatul peştilor când şi cu mâncarea  s-a unit, mistuindu-se de focul cel dumnezeiesc, precum singur ştie şi adeverind şi prin aceasta Învierea”[11].

 Puterea Duhului Sfânt de a mistui cele stricăcioase este prezentă în Biserica lui Hristos, fiul lui David şi se manifestă prin Sfânta Taină a Pocăinţei, al doilea Botez, spălare[12] şi ardere de tot a celor întinate : “În casa lui David cele înfricoşătoare se săvârşesc, că  acolo este focul care arde toată mintea cea spurcată”[13]. În chipul Psalmilor cântarea liturgică[14] invocă venirea  Duhului  peste creaţie ca înnoitor la făpturilor “Duhul Cel Drept şi dorit nouă, purces din  Tatăl şi petrecător întotdeuna cu noi, arzător de materia cea urâtă a spurcăciunilor şi curăţitor de întinăciunea gândurilor, înnoieşte Atoţiitorule, întru cele dinlăuntru ale noastre celor ce voim să-L avem în veci”[15].

 Ca lucrare a Sfăntului Duh, orice Taină a Bisericii primeşte aceste puteri unite : aceea de a arde, de a curăţi, de a purifica cele din lăuntru ale omului şi aceea de a lumina, de a sfinţi şi de a îndumnezei. Dumnezeu nu se sălăşluieşte în nimic necurat, iar omul şi creaţia întreagă împreună cu el sunt robiţi stricăciunii celei dintru neascultare. Cele două funcţii: curăţitoare şi sfinţitoare ale Tainei se  întrepătrund  în  noi luminând spre curăţire şi arzând întinăciunea spre  simţirea prezenţei lui Dumnezeu în lăuntrul nostru:

“O, fii cu chipuri luminate ai Bisericii ! Primiţi curăţire izbăvitoare de păcate, roua Duhului cea cu foc insuflată. Că acum a ieşit Legea din Sion, Harul Duhului cel în chip de limbi de foc”[16]. Limbile cele “în chipul focului ” dăruiesc lumina lor oamenilor care devin fii cu chipuri luminate ai Bisericii, iar revărsarea Duhului este Noua Lege pecetluită de jertfa şi Învierea lui Hristos şi făcută nouă interioară prin Tainele   Bisericii în  Duhul   Sfânt.  Despre  această  lege îndumnezeitoare a spus Măntuitorul cuvintele: “ Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie aprins” (Luca 12,49). Aprinderea Duhului Sfânt în inimile fiilor lui Dumnezeu este în chipul focului, întinzându-se cu înflăcarare de la suflet la suflet ca flacăra unei lumânări, luminând spre viaţă nemuritoare şi neîmpuţinându-se prin dăruire, ci înmulţindu-se ca plinătate a lui Dumnezeu Cuvântul. “Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat si har peste har” (Ioan 1,18). Odată cu revărsarea Duhului peste lume  întreaga creaţie  saltă de bucurie[17], luminându-se  cu prăznuirea şi stihiile  lumii îşi  covârşesc dumnezeiasca lor rănduială spre a sluji minunea cea  mai  presus de fire a pogorârii lui Dumnezeu la noi. Astfel focul şi apa îşi împlinesc reciproc rostul şi puterea spre slava cea negrăită a Măngăietorului în oamenii care îl primesc pe El: “ Izvorul Duhului venind la cei de pe pământ în râuri purătătoare de foc împărţindu-se după înţelegere pe apostoli i-a rourat luminându-i. Şi li s-a făcut lor focul nor rouros, văpaie care-i lumina şi îi ploua. Prin care noi am luat dorul prin foc şi în apă. Lumina Mângâietorului a venit şi lumea a luminat”[18] Taina apei ce se uneşte cu focul este Sfântul Botez în care prin cufundare în apă se coboară în om Duhul cel Sfânt, arzând  păcatele lui şi  focul dumnezeirii îl înmiresmează: “ Focul ardea în apă dincolo de puterea sa, iar apa îşi pierdea însuşirea ei de a stinge” (Înţ.Sol.19,20).

Când autorul Sedelnei spune că Duhul se împarte după înţelegere, înţelegător acesta înseamnă că Dumnezeiescul Paraclet se face în ei înţelegere a Tainelor lui Dumnezeu, înţelegând cu înţelegerea pe care El le-o dăruieşte fără a suprima Taina, ci îmbogăţind-o duhovniceşte şi făcându-i să simtă prezenţa cea dincolo de orice pricepere a lui Dumnezeu în ei.  Duhul Sfânt este numit ‘foc care purcede din foc”[19] arătând în aceasta atât natura unică a Tatălui şi a Domnului în Treime cât şi purcederea Duhului din Tatăl ca de la obârşia dumnezeirii“[20]. Pogorârea  Duhului  în chip de  limbi  de  foc  este evenimentul  de absolută noutate din istoria lumii, căci în el se actualizează pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul până la noi şi este aşteptat de întrega creaţie ca pe un moment inaugural al intrării timpului în rânduiala eternităţii. “Făgăduinţa cea mai dinainte împlinind-o, ai trimis lumii pe Mângâietorul Tău, în limbi de foc să topească păcatele tuturor cu Dumnezeiescul Foc şi să ne dea adevărata comunicare cu Dânsul, nouă celor ce cu credinţă Te teologhisim.”[21] Focul dumnezeiesc devine aşadar podoabă lumii şi Slavă[22] a  Dumnezeirii  Celei în Trei Ipostasuri şi chemare a tuturor oamenilor la minunea tainicei sălăşluiri a lui Dumnezeu în noi. “Cât este de potrivit, cât este de firesc (cuvios) cerurilor celor cuvântătoare a vesti neamurilor prin limbi în chipul focului mărirea lui  Dumnezeu Celui ce a împodobit (înfrumuseţat) cerurile cu foc şi a luminat lumea cea simţită, împreună cu Tatăl şi cu Duhul”[23]. Exprimarea ediţiei mai vechi a Penticostarului desăvârşeşte semantica firescului în viaţa omenească: aceea de cuviinţă[24] dumnezeiască; cuviosul este firesc, iar firea este cuvioasă după cuviinţă. În traducerile mai vechi ale poemelor sacre în româneşte, frumuseţea era ilustrată prin cuvântul “cuviinţă”. Este o identitate de respiraţie semantică, care vădeşte o realitate plină de sens: frumosul e cuviincios, înfiorat de prezenţă, cu fineţe şi discreţie-“αίδιος”[25] iubitoare, neostentativ, plin de o smerenie dumnezeiască. Din această perspectivă, “cuvioşii” – sfinţi ai Bisericii noastre sunt chipurile sfielnice ale frumuseţii lui Dumnezeu, transfigurate de bucuria Tainei ce se sărbătoreşte în tăcere rugătoare în interiorul lor. Ei oglindesc în privirea lor Dorul după Cel Nespus, iar ochii lor sunt ferestre ale Slavei Duhului:”Mântuieşte Mângâietorule pe cei ce cu credinţă cântă venirea Ta cea cu dumnezeiască cuviinţă şi curăţeşte-i de toată întinăciunea, ca Un Îndurat şi-i arată vrednici strălucirii Tale, făcându-i oglindă neîntinată, de Dumnezeu văzătoare” [26].

Harul Duhului Sfânt umple persoana umană purificând-o şi făcând-o  purtătoare de Hristos; în acest sens poate fi interpretat cuvântul Penticostarului : “Prea Sfântul Duh s-a pogorât peste dânşii în chip de foc şi suflători de foc i-a arătat ca să insufle cu tainice învăţături dogmele  Treimii[27]. Biserica  lui  Hristos  este “divino-umanitatea lui  Hristos” (Vladimir Soloviov) dar  şi  purtătoare a  Duhului Sfânt. Mărturie stau cetele mucenicilor care au mărturisit cuvântul vieţii cu viaţa lor, demonstrând în mod exemplar  şi dumnezeieşte că  moartea aparţine timpului, iar viaţa eternităţii : “De focul dragostei Domnului înflăcărându-se, n-au băgat seamă de foc şi ca nişte dumnezeieşti cărbuni fiind aprinşi, cinstiţii Mucenici au ars în Hristos mândria rămăşiţei înşelăciunii şi au astupat  gurile fiarelor cu înţelepte rugăciuni şi tăindu-li-se capetele au tăiat toate taberele vrăjmaşului şi cu răbdare vărsând din sine izvoare de sângiuiri au  adăpat Biserica  cea  înfloritoare prin credinţă”[28].

Biserica vădeşte încă odată că dincolo de aparenţele puterii în această lume, în slăbiciunea jertfei Se sălăşluieşte Dumnezeu şi primeşte dăruirea de sine în numele Fiului Său care a murit pentru  noi, “căci puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune”. (II Cor. 12:9) Paradoxul duhovnicesc al harului lui Dumnezeu vărsat în umanitate este că smerenia este obârşie şi rod a slavei celei nemuritoare, iar moartea este temei şi prezenţă profetică a Învierii în Împărăţia Duhului Sfânt.

Focul interior este un mod al prezenţei lui Dumnezeu în noi, prezenţă care se înnoieşte[29] cu fiece Botez al lacrimilor[30] (adică Sfânta Taina a Pocăinţei).

Sfântul  Simeon  Noul  Teolog  analizează  procesul interior  al pocăinţei astfel : “Cel ce se pocăieşte trece prin judecata focului dumnezeiesc şi scăldat în apa lacrimilor care pătrund întregul trup, el este botezat încetul cu încetul sub lucrarea focului şi a Duhului Sfânt”[31]. Tot el adaugă: “Dumnezeu este foc. El a venit ca foc şi a aruncat focul pe pământ… şi trupul însuşi devine un jăratec ce participă la lumina dumnezeiască inefabilă“[32].

Dumnezeu este în om instanţa supremă de valorizare şi ţinta sa în veşnicie, iar Biserica împlineşte în om dorinţa lui Dumnezeu de a se sălăşlui în El ca viaţă a vieţii şi moarte a morţii lui. El este Cel ce vorbeşte din “mijlocul focului” (Deut.4,5; 9,10) ca purtător al fiinţei noastre spre nemurire.

Puterea lui Dumnezeu se vădeşte a fi una purificatoare: “Căci Dumnezeu va judeca cu foc” (Is.66,15; Apoc.8,2-5). Taina Euharistiei este cel mai desăvârşit mod al prezenţei lui Dumnezeu Cuvântul cu Trupul şi cu Sângele şi cu Dumnezeirea. Ea este foc în mod exemplar, care arde toată necurăţia “Iată s-a stins de buzele tale şi va şterge toate păcatele  tale, şi fărădelegile tale le va curăţi.” (Isaia 6,6). Focul lui Dumnezeu îmbrăţişează eshatologic realitatea povăţuind-o spre Judecata “cu foc” de la sfârşitul veacurilor.

Intrarea în Biserică este ca urcuşul unui munte sfânt pe culmile căruia putem primi focul Mângâietorului : ”Ca pe muntele care nu se putea atinge suindu-ne, netemîndu-ne de focul cel îngrozitor, veniţi să stăm în muntele Sionului, în cetatea Dumnezeului Celui Viu, dănţuind acum împreună cu purtătorii de Duh ucenici”

[33În Biserica Ortodoxă puterea creaturii de a primi focul cel luminos al Duhului Sfănt se exprimă duhovniceşte în cultul divin  prin  jertfa  lumânărilor: în acest chip liturgic al sacrificiului de sine materia se transformă în lumină.