„Îl vedeam pe Starețul Sofronie ca pe Hristos”

Prin mărturia Înaltpreasfinţitului Ierótheos, avem posibilitatea de a-l cunoaşte direct pe Cuviosul Sofronie, poate cel mai mare teolog al secolului al XX-lea şi deopotrivă un mare Părinte duhovnicesc. Spunem „direct”, deoarece Mitropolitul Ierótheos, ca fiu duhovnicesc al Părintelui, este cel prin care avem posibilitatea de a primi, practic, moştenirea Starețului. Nu e puţin lucru, iar aceasta se va putea întâmpla în primul rând urmând viaţa şi ascultând cuvintele pe care duhul lui Dumnezeu le rosteşte, prin succesiunea harului în Biserică, prin aceşti Sfinţi Părinţi care sunt contemporani cu noi. (V.G.)

– Înalt-preasfințite Ierótheos, au trecut mai bine de 40 de ani de la prima întâlnire pe care ați avut-o cu Starețul Sofronie. Vă mai aduceți aminte cum l-ați cunoscut?

– Într-adevăr, au trecut de atunci 42 de ani… Prima întâlnire cu Starețul Sofronie a fost în 1976 – mi-o amintesc foarte viu, treceam atunci printr-o perioadă foarte grea. Desigur, una este să întâlnești pe cineva, și alta este să-l cunoști. Poți să întâlnești un om pentru prima oară fără însă a-l și cunoaște, și e nevoie de foarte multă strădanie și de mulți ani ca să ajungi să-l cunoști, cu atât mai mult când e vorba de un om ca Starețul Sofronie.

Această primă întâlnire a fost deosebit de însemnată pentru mine. Cât a fost în viață, mergeam aproape în fiecare vară să-l văd și aveam o legătură permanentă cu dânsul, îi citeam textele, cu toate acestea nici acum nu pot spune că am ajuns să îl cunosc. Dar, pe măsură ce trec anii, chiar și după adormirea sa întru Domnul, citindu-i scrierile, îl cunosc tot mai bine.

Ca să vă puteți face o idee despre cum m-am simțit prima oară când l-am întâlnit, am să folosesc două comparații. Prima, că era ca un reactor nuclear, care în exterior arată foarte simplu – nu vezi nici mecanisme, nici alte lucruri complicate –, dar în interior se dezvoltă foarte multe forțe. Așa l-am simțit pe Starețul Sofronie. Și a doua, că Starețul Sofronie, așa cum l-am văzut eu, era ca un vulcan uriaș, pe care, înainte de-a erupe, îl vezi într-o stare de acalmie, nu remarci la el nimic special, dar când erupe și țâșnesc din el toate cele dinlăuntru, îți provoacă groază, dar și extaz.

Consider că aceste două exemple redau foarte bine întâlnirea mea cu Gheronda și impresia pe care mi-a făcut-o. Era un mare reactor nuclear, a cărui temperatură nu poate fi măsurată cu termometrele obișnuite cu care ne măsurăm temperatura corpului, căci acolo, în interiorul reactorului nuclear, temperatura urcă la valori extrem de înalte. Și, totodată, era un uriaș vulcan duhovnicesc.

Teologia empirică, viața isihastă și lucrarea Părintelui duhovnicesc

– Ați numit această întâlnire cu Starețul Sofronie „minunata milostivire a lui Dumnezeu” față de sfinția voastră. Ce înseamnă această milostivire a lui Dumnezeu?

– Îl simt pe Starețul Sofronie ca pe o mare binecuvântare a lui Dumnezeu și-I dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut. L-am întâlnit și l-am cunoscut într-un moment foarte greu din viața mea, pe când căutam un om care să reunească trei calități diferite. Până la acel moment, citisem teologia Sfântului Grigorie Palama, a Sfinților Părinți ai Bisericii – așadar, știam foarte bine ce înseamnă teologie ortodoxă. De asemenea, mergeam în Sfântul Munte și cunoscusem ce înseamnă isihasm. Întâlnisem sfinți monahi nevoitori, care, deși nu aveau teologia Sfântului Grigorie Palama, trăiau isihasmul în practică. De asemenea, cunoscusem și clerici sfinți, care făceau lucrare în lume, precum Părintele meu duhovnicesc, Mitropolitul Calinic al Edessei, cu care viețuiam în mitropolie.

Deci cunoscusem trei tipuri de oameni, fiecare săvârșind o slujire diferită. Cu alte cuvinte, cunoscusem teologia academică la universitate, cunoscusem isihasmul în Sfântul Munte și cunoscusem lucrarea pastorală a unor clerici buni. Dar căutam un om care să le reunească pe toate: să aibă teologia Sfântului Grigorie Palama, să aibă tradiția și viața isihastă și să fie și un Părinte duhovnicesc în lume, care să-i ajute pe oameni. Și exact lucrul acesta l-am întâlnit și l-am cunoscut la Starețul Sofronie.

Vă voi spune, deci, cum am înțeles mila lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, Care m-a călăuzit să-l întâlnesc pe acest mare Stareț și teolog al Bisericii noastre. Această milă a lui Dumnezeu am văzut-o tocmai în faptul că am aflat un teolog viu, un teolog empiric. De la universitate știm că există o teologie academică, căreia îi acordăm tot respectul, pentru că cercetează și studiază scrierile Părinților sub aspect filologic, istoric și filosofic. Aceasta este o teologie rațională. Există însă și o altă teologie, care este teologia originară, și anume teologia empirică. Această teologie însă nu se învață în biblioteci.

Astfel, când l-am întâlnit pe Stareț, am simțit o mare binecuvântare de la Dumnezeu, pentru că m-a călăuzit la un teolog viu, un teolog empiric. Aș spune încă și mai mult, că una e să citești scrierile Părinților, și alta să vezi un teolog viu. Una e să citești cărțile Starețului Sofronie, și alta să-l cunoști pe el însuși, cel ce a scris aceste cărți. Acest lucru, desigur, este valabil pentru fiecare dintre noi. Una e să citești sau să studiezi o operă a unui artist, a unui pictor, a unui teolog, și alta să-l întâlnești pe artistul și scriitorul însuși. Întâlnirea aceasta declanșează în cel ce caută o altă explozie lăuntrică și o altă cunoaștere lăuntrică. De aceea simt acest lucru ca pe o mare milostivire și dragoste pe care mi-a arătat-o Dumnezeu.

„Acesta este, oare, marele Sofronie?”

– În cartea „Știu un om întru Hristos”, l-ați descris pe Starețul Sofronie ca pe un om simplu în viața lui de zi cu zi. Există, poate, și lucruri despre care nu ați scris?

– Când m-am dus la mănăstirea din Essex, Anglia, și l-am întâlnit pentru prima oară pe Stareț, ca de fiecare dată când ajungeam acolo, îl vedeam având o mare simplitate. Nu dorea ca pelerinii să-l vadă ca pe un sfânt. Când simțea că oamenii aveau evlavie față de el, considerându-l sfânt, acest lucru îl scârbea. Avea, cu adevărat, simplitate.

Și eu l-am simțit pe Stareț ca pe un om simplu în manifestările lui exterioare, în viața lui de fiecare zi: era cu noi la Liturghie, era cu noi la rugăciunea zilnică, era cu noi la trapeză, se purta foarte firesc cu toți, cu simplitate – o simplitate exterioară. Avea însă o măreție lăuntrică, pe care, pentru a putea să o înțelegi, trebuia să dai la o parte această simplitate exterioară, să treci peste anumite lucruri, care puteau să te și smintească. Era atât de simplu în comportamentul său exterior, încât te mirai: „Acesta este, oare, marele Sofronie?”.

Ceea ce am simțit la întâlnirea mea cu Starețul Sofronie am consemnat în carte. Desigur, vor fi existând multe altele care s-ar fi putut scrie. Sunt însă foarte multe simțiri, simțiri ale inimii, care nu pot fi așternute pe hârtie. Martiriul unui scriitor și al unui artist este că nu poate exprima deplin ceea ce cunoaște. Astfel, ceea ce am scris este din perspectiva vieții Starețului Sofronie, așa cum l-am văzut eu.

Dacă întrebați monahi care viețuiesc în Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător din Essex, vă vor spune și ei experiența lor. Dacă întrebați oameni care l-au întâlnit pe Starețul Sofronie, vă vor spune și ei experiența lor. Fiecare om, dintre miile și milioanele care l-au întâlnit pe Starețul Sofronie, ar putea scrie mii de cărți. Starețul, așa cum am spus, era un reactor nuclear, din care fiecare lua ce avea nevoie pentru propria viață. Pot spune că în felul acesta am scris cartea aceasta de aproape 500 de pagini, dar e cu neputință să consemnez vreodată într-o carte ce am simțit la întâlnirea cu el.

Un trio extraordinar

– Amintiți, în cartea dumneavoastră, că, în timpul plimbărilor, Starețul vă spunea multe lucruri, inclusiv sfaturi legate de educația tinerilor. Ce vă spunea despre tineri?

– Îmi vor rămâne de neuitat plimbările pe care le făceam cu Starețul Sofronie. Desigur, convorbirile pe care le purtam cu el aveau loc în diverse locuri. Când voiam să am o discuție serioasă, mă chema la el în birou. Când voiam să mă spovedesc, mergeam acolo unde spovedea. Când voia el să facă o plimbare – lângă mănăstire există un drumeag pe care se plimba în fiecare după-amiază, ca un exercițiu fizic –, atunci fie chema el pe cineva cu care voia să discute, fie lua pe cine găsea în cale, fie îmi eu doream să-l însoțesc la plimbare și, pentru că știam cam la ce oră iese, mă înfățișam acolo ca să-l întâmpin. Și ne plimbam.

Îmi spunea de multe ori: „Să mergem la o plimbare, ca să ne facem filosofi peripatetici”. În Grecia antică exista o categorie de filosofi care se numeau „peripatetici” – mergeau pe jos și filosofau. Dar noi, firește, nu filosofam, ci teologhiseam.

Cele mai importante discuții pe care le-am purtat cu Starețul Sofronie au fost tocmai acestea, nepremeditate, discuțiile simple din timpul plimbărilor noastre. La dreapta lui era Egumenul, Părintele Chiril, iar la stânga eu și, pentru că nu avea un echilibru foarte bun, mă ținea pe mine de-o mână, iar pe Egumen de cealaltă, și așa mergeam tustrei. Eram un trio extraordinar, aș zice, și discutam. Rareori îi puneam eu vreo întrebare, totdeauna îl lăsam pe el să vorbească și, ca un proroc ce era, totdeauna știa ce căutam și ce voiam, nu mai era nevoie să-l întreb nimic.

Astfel, mi-a vorbit și despre tineri. Îi iubea foarte mult pe tineri. De ce? Pentru că și el, în tinerețe, trecuse prin momente grele. Știm că tinerii au întrebări existențiale, de pildă: „De ce m-am născut? De ce m-am născut în felul acesta? Ce e viața? De ce există moartea? Ce se întâmplă după moarte?” – astfel de întrebări a avut și el în primii ani ai tinereții. Și, întrucât în Rusia, pe când era foarte tânăr, a trăit mai întâi Primul Război Mondial, după care a urmat Revoluția Rusă, și vedea cum mii de tineri mor în lupte, îl frământa această întrebare: „Oare sunt veșnic, sau voi fi dus în întunericul neființei?”. Este o întrebare existențială crucială, în strânsă legătură cu pomenirea morții.

Filosofia contemporană vorbește despre faptul că tinerii au înlăuntrul lor nu atât întrebarea existențială legată de viață, cât pe cea legată de pomenirea morții. Și, trecând el însuși prin toată această greutate, îi înțelegea pe tineri, de aceea le dădea totdeauna nădejde și viață, și-i înconjura cu dragoste, și căuta să le spună ce să facă pentru a depăși această uriașă problemă a golului existențial și a morții ființiale.

 (…)

Hristos cu cei doi ucenici în drumul spre Emaus

– Ce v-a impresionat cel mai mult la Starețul Sofronie?

– Când întâlnești un asemenea sfânt, atunci toate te impresionează la el. Te impresionează și tăcerea, și cuvântul, și felul cum pășește, și plânsul, și bucuria, și râsul – toate. Era un om echilibrat, un om al lui Dumnezeu, de aceea mi-am intitulat cartea „Știu un om întru Hristos”. Însă, pentru că mă întrebați ce m-a impresionat cel mai mult, vă voi spune trei lucruri.

Mai întâi, m-a impresionat ca preot liturghisitor. Când slujeam împreună – slujea cu așa o adâncire, cu așa o deplinătate lăuntrică! –, simțeam că mintea îi este în inimă, pentru că, în timpul în care se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie, într-adevăr, se săvârșește o Dumnezeiască Liturghie în biserică, dar în același timp trebuie să se săvârșească o Liturghie și în lăuntrul monahului isihast, o Liturghie în lăuntrul inimii, pentru că în inimă avem o bisericuță, și acolo trebuie să aibă loc o neîncetată Dumnezeiască Liturghie. Așa slujea Starețul Sofronie.

Era istovitor pentru mine să slujesc împreună cu el, dar îl vedeam ca pe Însuși Hristos Care slujea la Cina cea de Taină. De altfel, fiecare Dumnezeiască Liturghie este Liturghia lui Hristos Însuși pentru noi. Așa că îl vedeam pe Stareț slujind la Dumnezeiasca Liturghie cu străpungerea inimii, cu intensitate lăuntrică și, negreșit, trăia și experiențe dumnezeiești.

În al doilea rând, mă impresiona când mergeam în particular în biroul lui ca să discutăm. Când îi cereai Starețului să discuți cu el problemele care te preocupau, te chema în birou și începea cu o rugăciune: „Să facem mai întâi rugăciunea”. Spunea „Împărate ceresc…” și stătea și vorbea ca și cum îți vorbea Hristos. Atunci îl simțeam de parcă vorbea Hristos pe Muntele Fericilor, când Și-a început învățătura și cuvintele harului ieșeau din gura Sa. Astfel, discuția nu era deloc psihologică. Și, chiar dacă pornea de la un nivel psihologic – în sensul că eu îi spuneam problemele mele, greutățile mele, amărăciunile mele, mâhnirile mele –, el îndată o ridica la nivel teologic sau, după cum spunea, la nivel ontologic.

Era ca și cum stăteai de vorbă cu Hristos. Așa cum vorbea Hristos cu femeia samariteancă la fântâna lui Iacov și, din câteva lucruri simple: „Dă-mi să beau” ^{Ioan 4:7}, treptat i-a descoperit că „Ai avut cinci bărbați” ^{Ioan 4:18}, și apoi a ridicat-o la marea descoperire că El este Cel pe Care Îl așteptau ^{cf. Ioan 4:26}, așa îl înțelegeam și eu pe Stareț atunci când discutam cu el.

Și, în al treilea rând, erau plimbările noastre pe jos, despre care am povestit mai înainte. Era măreț, simplu și totdeauna teolog. În timp ce ne plimbam și discutam, cu Egumenul Chiril de-o parte și cu mine de cealaltă parte, Îl simțeam ca pe Hristos cu cei doi ucenici în drumul spre Emaus ^{cf. Luca 24:15}. Și aceia aveau probleme psihologice, iar Hristos, prin întrebările Sale: „Ce sunt acestea care vă frământă?”, i-a ridicat îndată la un alt nivel, la nivel teologic și, în cele din urmă, li S-a descoperit.

Așa că, pentru mine, Starețul avea măreție în toate gesturile sale – și atunci când râdea, și atunci când glumea, dar mai ales în acestea trei: când slujea și îl simțeam asemenea lui Hristos la Cina cea de Taină, când ne vorbea și îl simțeam ca pe Hristos cu ucenicii Săi, și când ne plimbam și îl simțeam ca pe Hristos în drumul spre Emaus.

(va urma)

Articolul integral poate fi citit în numărul din iulie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”