Japiţa

Unii dintre termenii injurioşi din româna populară sînt aproape de negăsit în dicţionarele noastre sau au fost înregistraţi cu alte sensuri decît cele ale insultei. Japiţă lipseşte cu totul din unele dicţionare – în primul rînd, în mod surprinzător, chiar din DEX –, în vreme ce în altele (mai vechi) apărea cu un înţeles strict tehnic: „bucată de lemn sau de fier îndoit, așezat deasupra proțapului și formînd scobitura în care se prinde jugul“ (Dicţionarul limbii române moderne, 1958). Ca termen popular desemnînd o piesă din alcătuirea plugului, cuvîntul fusese înregistrat în 1893 de dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé, apoi de Candrea, în Dicţionarul enciclopedic „Cartea Românească“ (1931), de Dicţionarul Academiei (1937), de Scriban (1939) etc.

Uzul actual al cuvîntului nu mai evocă deloc plugăritul: „Cum să nu mai fii o japiță, hatere“ (titlu, vice.com); „Japița – cu ochii ăia de peruzea cu care te-a cucerit într-o seară de vară – stă atentă pe portofelul tău“ (stelian-tanase.ro), „Japiţa intelectuală (titlu, ziaruldeiasi.ro); „tipa asta e o japiţă de prima clasă“ (protv.ro, comentarii) etc. Uzul injurios al cuvîntului pare să se fi răspîndit în a doua jumătate a secolului al XX-lea, aşa cum o indică atestările sale în literatură, la autori din anii’ 80: „Nu ţi mai ajung bărbaţii… paraşuta, japiţa, paţachina lumii“ (Sorin Preda, 1985); „Cînd doamna e japiţă şi nu mai vădeşte respect, îi rupi gura“ (Smaranda Cosmin, 1987) sau chiar din generaţiile anterioare: la Radu Cosaşu, Ion Băieşu, Nina Cassian („luni mă mut la 2 Mai, în casa în care am stat aproape treizeci de ani, dar nu în camera mare, ci în una mai proastă şi fără Babuşca, ci cu japiţa de fie-sa“, Memoria ca zestre, III, 2005) etc. Nu în ultimul rând, Japiţa este chiar titlul unui roman al lui Marin Sorescu, publicat postum, în 1999, dar scris, se pare, înainte de 1989. Cea mai veche atestare a sensului figurat peiorativ se găseşte într-un articol de Al. Vasiliu, „Din argoul nostru“, publicat în 1937 în Grai şi suflet. Cuvîntul apare şi în argoul puşcăriaşilor, evocat într-un volum din 1991 – Ioan Chertiţie, Confesiunile unui gardian: „«Boşii» nu rămîneau sensibili la orice «japiţă» sau «jartea». Trebuia să le ofer numai «trufandale», numai «crudităţi»“. În afara glosarelor argotice, sensul peiorativ este înregistrat în Micul dicţionar academic (2002), cu explicaţia „nemernic“, în Noul dicţionar universal (2006) – „femeie neserioasă, femeie de moravuri uşoare“ – şi în Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007), „epitet depreciativ pentru o persoană rea, ticăloasă; nemernic“; „femeie de moravuri uşoare“.

Sensul insultelor, se ştie, este extrem de vag şi labil, astfel că pendularea între „nemernic“ şi „prostituată“ nu trebuie să ne mire prea mult. În ceea ce priveşte vechimea relativă a accepţiilor şi procesul schimbării semantice, se pot face doar presupuneri. E foarte probabil ca sensul figurat să fi fost iniţial cel de epitet peiorativ pentru o femeie redusă la rolul ei sexual, ca în seria metaforică extrem de bogată şi productivă, în care intră termeni ca boarfă, zdreanţă, otreapă, paraşută, rapandulă etc. O schimbare a sensului poate fi motivată de asocieri ale formei (forma sonoră japiţă cuprinde grupuri de sunete al căror simbolism fonetic e predominant negativ, regăsite şi în pipiţă, piţipoancă etc.), dar e foarte posibilă şi o motivaţie pur semantică. Termenul tehnic popular este muntenesc, iar etimonul său este cuvîntul bulgăresc jabiţa, cu sensul „broscuţă“. În descrierea plugului tras de boi, japiţa apare ca piesă a jugului, ca mecanism de fixare, cu o funcţie şi o formă care o apropie de broasca-încuietoare. E posibil ca în limbajul popular cele două piese ale sistemului de fixare să fi fost tratate metaforic în cheie sexuală, japiţa devenind o ipostază a femeii ca obiect sexual, deci o „prostituată“. Se poate ca termenul să fi fost legat şi de regionalismele japă, „nuia“ şi jap (sau japalău), „moşneag neputincios“ – eventual cu alte trasee ale evoluţiei semantice.

În orice caz, utilizarea peiorativă specializată pentru femei a cuvîntului este încă puternică, aşa cum o dovedesc multe dintre citatele de mai sus. Că japiţă se poate folosi şi ca insultă pentru bărbaţi, cu un sens mai larg, predominant moral, e absolut firesc; foarte mulţi termeni peiorativi trec prin această transformare.

Rodica Zafiu

Sursa: dilemaveche.ro