Autosuficiența – un refugiu primejdios
Constant avem această datorie morală să ne apărăm de autosuficienţă sau, mai degrabă, să nu-i onorăm invitația, refuzând orice formă de pactizare aparent nevinovată, indiferent de oameni, ambient social, timp sau context. Când ne izbesc frontal mândria (atât a noastră, cât și a celorlalți), slava deșartă, trufia, înfumurarea, curajul sau îndrăzneala exagerată, insolentă, ar trebui să ne gândim cum arătau toate aceste roade otrăvite în stadiul primar, înainte de pârguire. Nu cumva autosuficiența le oferă, pe ne-simțite, condițiile favorabile? Fiecare dintre noi știe câte ceva despre autosuficiență. Chiar dacă, uneori, ne refugiem sub streașina ei – până să ne invite înăuntru, unde se întinde labirintul relelor de mai sus –, avem în minte o reprezentare a unei atitudini autosuficiente. Nu e de mirare că se lasă, pe alocuri, capturată, aproximată, întrucât autosuficiența se manifestă într-o multitudine de facturi și aere, prezintă diverse categorii și grade, în așa fel încât fiecare să o definească exclusiv prin raportarea la celălalt, constatând acolo, mulțumitor și în definitiv, manifestarea reală și întreaga ei coregrafie. Cu alte cuvinte, mulți dintre aceștia susțin că autosuficiența nu o întâlnesc la ei, ci la semenii lor, așa cum multe dintre problemele lor nu sunt, de fapt, ale lor. Lumea e de vină, celălalt, alții, prietenul, colegul, rudele, iar ei poartă, accidental și nefericit, toate abisurile altora. Prinzând o frântură din pălămida autosuficienței, o teoretizăm într-o paradigmă universal valabilă, fără precizia și rezoanele operatorii de care trebuie să dăm dovadă în lupta cu patimile. Deși autosuficiența nu e o patimă în sine, conferă, în schimb, un loc de întâlnire al tuturor patimilor, ea le organizează și le asociază, sporindu-le atractivitatea în mișcarea lumii și subversivitatea.
„Când e vorba de sine, omul își strică întotdeauna cântarul”
Despre omul autosuficient spunem că e mulțumit de sine, lăudăros cu ce are, considerând că-i este suficient; cum, necum, are din ce trăi, are cu ce lucra, deține o oază de liniște și „adevăr” confortabil, restul semenilor nu mai contribuie cu nimic la creșterea lui. Este, dacă putem spune, omul care probează acum răspunsurile cele mai accesibile, iar întrebările tari ale vieții îl lasă tot mai rece. Nici o urmă de îndoială, fapt pentru care își revendică statutul de sfătos, cu certitudini la purtător.
Refugiul în autosuficiență înseamnă un refugiu într-un câmp de confort oportun, pe care omul îl consideră protector, trainic, specific oricăror persoane „realizate” sau merituoase, dar, în realitate, un astfel de om „asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip” (Matei 7, 26). Acesta dormitează pe cântecul care-i aclamă propriile reușite, nu conștientizează că viciul autosuficienței e tocmai această preferință nebună pentru un adăpost care, în realitate, nu există. Pentru a trăi, a te bucura, a suferi, a lua-o de la capăt, a experimenta, a progresa, nu există un adăpost în patronajul lumesc. Avem adăpost doar în comuniunea cu Hristos și cu Biserica Sa, adică într-o lucrare permanentă, în etape ontologice aflate în continuă ascendență, pe trepte spirituale care consună una cu cealaltă.
De multe ori, autosuficiența e rana care rănește, fiindcă îi blochează și îi detunează și pe alții, fără să-și decline vreodată această idolatrie de sine. Exceptis excipiendis, omul autosuficient vădește un aprig dispreț dacă cineva dintre preopinenții săi se încumetă să-i braveze cu argumente solide cuvântul, poziția sau modalitatea de a acționa. Vorba Părintelui Ilie Cleopa: „Când este vorba de sine, omul își strică întotdeauna cântarul, adică măsura”, devenind îngăduitor și amabil față de erorile și derapajele proprii. Pentru autosuficiență, avem: în fr. complaisance, adică complezență, amabilitate, bunăvoință cu sinele, în lat. complacentia, care înseamnă îautomulțumire”, un indiciu pentru verbul din română a (se) complace, în gr. αυταρέσκεια ( aftaréskeia ), îngâmfare, pentru că omul autosuficient e îngâmfat, incompetent (în gr. έπαρση, éparsi). De ce apare îngâmfarea ca un semn de incompetență? Pentru că cel preocupat cu fapte nobile, având cugetul înalt, nu se afișează cu îngâmfare, poartă și trăiește modestia și smerenia ca pe adevărate mărci ale înțelepciunii date de Dumnezeu.
Așadar, omul autosuficient se poartă în ceea ce este prins, în năvodul laudei de sine, defilând falnic, cu trufie, refugiat în superficialitate, fără plăcerea adâncimilor și parfumul florilegiului de cunoștințe al inimii (mereu ucenică). Antinomia apare când de față stă omul mărinimos, care „gândește lucruri mari și strălucitoare și le împlinește pe cele alese și nobile” (Sfântul Nectarie din Eghina), el își păstrează candela iubirii aprinsă și își deschide tot mai mult mintea, ca să fie străbătută de razele înțelepciunii dumnezeiești, ca firmamentul unei dimineți blânde, când soarele se desfășoară atât de lin și de pașnic.
Justin Dumitru
Sursa: ziarullumina.ro
