Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, cuvântul Evangheliei ne pune înainte un mesaj deosebit de important pentru modul în care trebuie să asumăm viața în Hristos. Pericopa urmează unui moment important în care Iisus, întristat de faptul că nici Apostolii nu înțeleg lucrarea Lui, le vorbește deslușit despre cele tainice și încuviințează mărturisirea făcută de Petru în numele Apostolilor, recunoscându-L ca fiind Hristosul (Marcu 8, 29). Mâhnit de modul în care Apostolul Petru a reacționat totuși la vestirea Patimilor, nereușind să depășească nivelul de gândire omenească (Marcu 8, 33), Iisus a chemat mulțimile alături de ucenici și le-a rostit cuvintele din pericopa de azi.

Am putea spune că, prin aceste cuvinte, Hristos deschide slujirea apostoliei tuturor celor care doresc să-I urmeze. Fiecare om poate fi un apostol, dacă-și asumă în mod responsabil întâlnirea cu Hristos.

Nu este deloc întâmplătoare așezarea acestei pericope în Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci. Praznicul Înălțării Sfintei Cruci ne cheamă să înțelegem sensul și valoarea jertfei mântuitoare, iar duminica aceasta vestește legătura dintre jertfă și manifestarea continuă a Învierii, până la sfârșitul veacurilor, în comunitatea celor care s-au răstignit împreună cu Hristos și au înviat împreună cu El în Taina Botezului.

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci ne cheamă, așadar, să ne facem părtași acestei jertfe și lucrării mântuitoare, alegând, în deplină libertate, să urmăm lui Hristos și să facem lucrător Cuvântul.

Așa cum a chemat mulțimile alături de ucenici și le-a arătat sensul vieții creștine, tot așa Hristos ne reunește și pe noi în fiecare biserică, locul din această lume în care ne împărtășim de darurile Împărăției lui Dumnezeu și se dăruiește pe Sine ca hrană pentru veșnicie.

Din primele cuvinte ale Evangheliei de azi ni se arată că Dumnezeu respectă libertatea omului, voința liberă fiind începutul oricărei conlucrări dintre om și Dumnezeu: „Oricine voiește să vină după Mine” (Marcu 8, 34). Din acest motiv El se adresează celor ce vor să-L urmeze.

Având în vedere că participarea noastră la Sfânta Liturghie este dovada faptului că dorim să-L urmăm, putem afirma că aceste cuvinte ni se adresează în mod direct nouă.

Ce înseamnă a ne purta crucea?

Hristos ne cere fiecăruia în parte să ne lepădăm de noi înșine, să ne luăm crucea și să-L urmăm.

Primul îndemn este acela de a asuma lepădarea de sine. Toți câți suntem în comuniunea Sfintei Liturghii am primit Taina Sfântului Botez și am lepădat omul cel vechi, primindu-L pe Hristos, ne-am răstignit împreună cu El și am înviat din apa Botezului. Această lepădare de sine trebuie asumată în mod continuu. Sinele fiecăruia este marcat de o mulțime de stări, obiceiuri, neputințe, condiționări, moștenite sau dobândite din trăirile îndepărtate de Hristos, la care ne-au făcut părtași cei dinainte de noi și anturajul în care trăim. Prin cercetarea conștiinței și înnoirea continuă a vieții putem să ajungem la această lepădare de sine și să spunem împreună cu Sfântul Apostol Pavel, așa cum am ascultat la citirea Apostolului: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2, 20).

În al doilea îndemn, după asumarea lepădării de sine, Hristos ne cere să ne luăm crucea și să-L urmăm.

Adeseori cuvântul „cruce” și expresia „purtarea crucii” sunt folosite într-un sens în care sunt evidențiate, în primul rând, suferințele și dificultățile vieții. Cum se poate împăca această înțelegere cu rostirea la care luăm parte în fiecare duminică la Utrenie, atunci când ne închinăm Învierii, mărturisind că „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”?

Îndemnul de a ne purta crucea și a urma astfel lui Hristos nu poate fi înțeles oare și ca o chemare adresată fiecărui creștin de a participa responsabil la mântuirea lumii prin cultivarea darurilor pe care Dumnezeu le-a așezat în noi și prin răspunsul pe care-l dăm, făcând rodnice aceste daruri?

Fiecare om este un dar al lui Dumnezeu pentru lume

Viața noastră reprezintă ea însăși o minune. Dacă o singură persoană ar fi lipsit din genealogia noastră, noi nu am fi fost părtași vieții așa cum suntem. Dacă Dumnezeu a făcut această minune și ne-am născut, trăind aici și acum, poate fi această minune zadarnică?

Dacă fiecare om este un dar al lui Dumnezeu pentru lume, pentru ca lumea să se înnoiască, trebuie ca fiecare să-și asume onest și cu responsabilitate viața, înțelegându-și menirea, cultivând-o și aducând roade în fiecare zi (Luca 9, 23). Fiecare zi a vieții noastre trebuie să fie o participare la lucrarea mântuitoare, pentru că Biserica, clerul și credincioșii în comuniunea lucrării harului și a iubirii reprezintă o extindere a lucrării lui Hristos în umanitate.

Nu putem fi creștini adevărați dacă nu asumăm această atitudine. Cine nu încearcă să-și înțe­leagă menirea, să o cultive în mod onest și să o facă lucrătoare nu cinstește numele de creștin și, din păcate, îl face pe Hristos de ocară, pentru că lumea Îl judecă pe El pentru neputințele noastre. Din acest motiv, putem spune că omul care nu-și cultivă darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat spre a face lucrarea lui Hristos nu este vrednic de numele de creștin. „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” ­(Matei 10, 38).

Cum putem câștiga adevărata viață?

Adesea, noi judecăm viața după criterii foarte omenești. Considerăm că trăirea îndestulată, cariera, împlinirile lumești după moda vremii sunt foarte importante și am vrea să câștigăm acest fel de viață cu orice preț, chiar cu prețul îndepărtării de sensul vieții cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Dacă suntem într-o astfel de situație și ne luptăm să dobândim toate acestea, ne irosim, de fapt, întreaga viață. Dacă însă re­nunțăm la toate acelea și împlinim cele ale Evangheliei, ajungem să câștigăm adevărata viață. Astfel dobândesc un conținut de mare actualitate cuvintele: „Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui”.

Sfârșitul pericopei evanghelice „Adevărat grăiesc vouă, că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1) este și el de o mare însemnătate. Aceste cuvinte se împlinesc tocmai în binecuvântarea Sfintei Liturghii. În fiecare Sfântă Liturghie, Împărăția lui Dumnezeu vine întru putere, făcând din fiecare dintre noi un mădular viu al Trupului lui Hristos. Cine ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și la înțelegerea modului în care întreaga fire se hrănește din întâlnirea cu Dumnezeu în comuniunea liturgică nu mai gustă moartea, pentru că, așa cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, moartea nu este altceva decât îndepărtarea omului de Dumnezeu.

Pr. Prof. Patriciu Vlaicu