Hoții de timp
Societatea contemporană suferă de o problemă nemaiîntâlnită în alte societăți sau, cel puțin, nemenționată de istorie, anume sentimentul presant al trecerii foarte rapide a timpului în raport cu dorința persoanei de a face anumite lucruri și, în consecință, neputința de a gestiona într-un mod liniștitor acest fenomen. „Criza de timp” este o experiență necunoscută civilizațiilor preindustriale. Există, dimpotrivă, împrejurări în care omul din societățile anterioare fie nu-și propune să înfăptuiască decât lucruri puține și simple, fie irosește cu nepăsare timpul prețios al vieții, sperând într-o revenire ciclică a timpului oportun, fie nu acordă din start nici o valoare timpului, trăind la voia întâmplării și căutând plăcerile ieftine. Întâlnim astfel de observații, de pildă, în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, care-i mustră pe contemporanii lui pentru că pierd cu nesocotință timpul cu felurite distracții. În viziunea marelui propovăduitor al pocăinței, intervalul finit al vieții prezente dobândește valoare doar atunci când este înțeles ca timp al mântuirii. Or, distracțiile păcătuiesc, în primul rând, prin răpirea acestui dar prețios, timpul, prin mijlocirea căruia se poate dobândi cel mai de seamă lucru pentru om, mântuirea sufletului. Și, întrucât cea mai complexă dintre arte este mântuirea, ea are nevoie de întreg timpul vieții omului.
E drept că astăzi cei mai mulți dintre noi nu mai simțim timpul ca pe un factor ce poate determina destinul nostru veșnic, ci doar ca pe un răstimp în care ne propunem să realizăm un număr cât mai mare de izbânzi exclusiv materiale. Omul »modern doar resimte în mod acut lipsa timpului, scurgerea lui fulgerătoare, care-l privează de multe lucruri și-l împiedică, astfel, să-și împlinească toate fanteziile pământești. Fiii modernității au ajuns să fie cu totul lipsiți de o percepție metafizică a timpului, încât nu se ridică nici măcar la nivelul conștiinței celor care au trăit înaintea Revelației lui Hristos. Se află foarte departe chiar de păgânul filosof Zenon, care, deși nu se lăuda cu perspectiva unui sens veșnic al vieții, putea totuși să afirme: „De nimic nu ducem atâta lipsă ca de timp. Într-adevăr, viața este scurtă, iar știința vastă, mai ales aceea care-i în stare să vindece bolile sufletești”.
E demn de subliniat aici și faptul că există o relație extrem de interesantă între timp și moarte. Se spune de obicei că atunci când dorim să punem cât mai bine în valoare timpul existenței noastre pământești, trebuie să ne privim viața, nu din punctul în care ne aflăm spre viitor și să ne propunem cât mai multe realizări, ci să privim răstimpul existenței noastre din punctul morții spre momentul actual și să cugetăm ce anume ar fi esențial de făcut în viață. Aceasta pentru că, privind intervalul finit al vieții din punctul ei final, al morții, mintea înclină în mod firesc să facă o triere esențială a obiectivelor, întrucât doar atunci realizezi că nu mai ai la dispoziție un timp nelimitat, așa cum ai impresia, falsă de altfel, atunci când privești în viitor. În acest fel nu-ți mai permiți dorirea unor lucruri neînsemnate, a unor plăceri trecătoare sau irosirea gratuită a timpului. De asemenea, această perspectivă asupra vieții îl păzește pe om de uriașa suferință pe care o încearcă atunci când, ajungând la finalul vieții pământești, privește în urmă cu regretul că i-a trecut timpul, fără să fi realizat lucrurile cu adevărat importante ale existenței sale. Această constatare aduce o suferință extrem de adâncă și neconsolantă, deoarece în apropierea morții nu mai poți face nimic pentru schimbarea trecutului.
De altfel, aceasta este și rațiunea potrivit căreia deasa cugetare la moarte este bine venită în floarea vârstei, întrucât în acest fel, deși pare paradoxal, putem valoriza la maximum timpul vieții.
Și poate că de aceea și Apostolul zice într-unul dintre îndemnurile sale: „Răscumpărați vremea, căci zilele sunt viclene” (cf. Efes. 5, 16). Adică intervalul care ne-a mai rămas ar trebui trăit astfel încât să compenseze irosirea lui neînțeleaptă din trecut și să ne poată scăpa de atracțiile prezente ce vor să ne răpească cu vicleșug darul timpului. Din păcate, incapacitatea omului contemporan de a percepe valoarea timpului este alimentată recent și de necontenita seducție a noilor furi tehnologici de timp. Or, toți acești răpitori moderni de viață sunt acceptați de om de bună voie, hipnotizat desigur de iluzia progresului; a unui progres care, totuși, nu poate învinge moartea!
Nicușor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
