Motociclistul care s-a făcut monah

Mai fulgerătoare și mai spectaculoasă decât orice cursă cu un motor de mare putere a fost pentru Părintele Kyriakos călătoria sa către Hristos. De la întrecerile periculoase de noapte pe arterele Ciprului a ajuns să parcurgă kilometri nesfârșiți către adâncul inimii, în privegherile sale din pustia Iordanului.

Cu multă bunăvoință și simplitate, Părintele a adresat în exclusivitate un cuvânt pentru cititorii revistei noastre: „În viață să nu vă lăsați conduși de curiozitate! E o mare capcană. Ne poate atrage în prietenii nocive, în păcate mari, ne poate împinge chiar la practicarea magiei sau la consumul de droguri. Să aveți mintea la Hristos și să stați aproape de Biserică, să vă spovediți și să vă împărtășiți des!”. (T.P.)

În tinerețe nu eram aproape de Biserică, eram ca toți ceilalți tineri. Mă distram, eram pasionat de motociclete, purtam cercei în urechi, însă niciodată nu m-am încurcat cu drogurile, n-am apucat-o pe drumul ăsta care nu mai are cale de întoarcere. Azi am 50 de ani. În vremea noastră, îl arătam cu degetul pe cel care lua droguri; astăzi îl arătăm cu degetul pe cel care nu se droghează…

Mama îmi tot spunea să merg la biserică, iar eu îi răspundeam că nu mă interesează. Îmi zicea să mă duc să mă spovedesc, iar eu o luam peste picior. Îi ziceam: „Ce treabă am eu cu popii tăi? Eu vreau să-mi trăiesc viața!”. Ea însă se ruga pentru mine. Mai târziu am înțeles cuvântul acela, că mult poate rugăciunea cu durere a mamei. Aveam părul vopsit și lung, nu-l mai tunsesem de 14 ani. Odată m-am dus să mă spovedesc. Nu știam ce e spovedania și, după ce mi-am spus păcatele, preotul mi-a zis: „Ești băiat bun. Rugăciunile mamei tale te-au scăpat”. Și m-a îndemnat să merg să mă împărtășesc. Am ieșit din biserică, m-am așezat pe trepte și am început să plâng. Atunci am trăit ceea ce se numește „punerea în lucrare a dumnezeiescului har”. Abia atunci am început să cred ce-mi spunea mama și eu nu credeam. Mi-am zis că trebuie să-mi salvez sufletul, asta era tot ce conta pentru mine. Schimbarea aceasta s-a petrecut înlăuntrul meu aproape automat. M-am dus și mi-am tuns părul, mi-am scos cerceii din urechi, am renunțat la vechile prietenii. Aveam pe atunci 33 de ani.

Înainte mă purtam de parcă le știam pe toate, dar, de fapt, nu știam nimic. Acum o să mă întrebați: „E păcat să ai motocicletă?”. Nu, nu este, dar din acel moment eu am vrut să mă rup definitiv de toate cele vechi. Conduceam multe motociclete, și mici, și mari. De-atunci însă am început să citesc cărți duhovnicești, să mă spovedesc la fiecare două săptămâni. Nu mai ieșeam din casă. Le spuneam prietenilor care mă sunau că am treabă, că trebuie să merg undeva și astfel, treptat, am întrerupt legăturile cu ei. Mama mi-a zis atunci: „Ei, eu am zis să te apropii de biserică, dar nici chiar așa!”.

„Pe tine te vrea Sfântul Gherasim”

Am început să mă împrietenesc cu tineri de vârsta mea care aveau aceleași preocupări ca mine. Mă îndeletniceam cu tâmplăria, care-mi plăcea mult, și lipeam icoane pe lemn. Odată m-am dus în casa unui prieten, Constantin, și am văzut acolo icoana Sfântului Gherasim de la Iordan, frumos lucrată. Și l-am întrebat: „Cine e Sfântul acesta?”. „E Sfântul Gherasim”, mi-a răspuns el. I-am cerut să mă învețe să fac și eu icoane așa frumoase, și m-a primit. Constantin mi-a vorbit despre Sfântul Gherasim și despre minunea pe care a făcut-o cu copilul lui, care murise și Sfântul l-a înviat, cu rugăciunile lui Gheronda Hrisostom. „Era mort și a înviat, crede-mă!” „Pentru numele lui Dumnezeu”, am zis, „vreau și eu să-l cunosc pe sfântul acesta! Constantine, vreau să mă duci la mănăstirea asta!” „E în Țara Sfântă!” „Nu contează, vreau să merg!”. Și, nu după multă vreme, am plecat împreună către Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, din Israel.

Când l-am văzut pe Gheronda, nu mi-a făcut o impresie prea bună. Era desculț și purta un anteriu vechi, albastru. Eu, din cărțile pe care le citisem, îmi închipuiam altfel monahismul, cu fețe uscate de asceză, cu rase negre, frumos… Și, îndată ce l-am văzut, i-am zis lui Constantin: „Ăsta-i Gheronda?!” „Da”, mi-a răspuns el. „Bine…”, mi-am zis eu, dezamăgit.

Am rămas acolo vreo două-trei zile. Îndată ce m-a văzut, Gheronda mi-a zis: „Tu ești Hristodul!”. Eu m-am pierdut, gândindu-mă că n-avea de unde să mă știe, dar poate că auzise când m-a strigat cineva pe nume. Apoi ne-am așezat la masă, eram destui oameni, și Gheronda a spus: „Sunteți mulți care doriți să-mi spuneți problemele voastre. Cine vrea un răspuns, bine este să meargă la icoana Sfântului Gherasim din biserică și să-i spună lui tot ce are pe suflet, pentru că el face minunea, dar nu o poate face fără credința fiecăruia din voi”.

M-am dus în biserică și m-am rugat în fața icoanei Sfântului Gherasim. Nu mai era nimeni acolo. Apoi, înainte să plecăm înapoi în Cipru, Gheronda a stat de vorbă cu fiecare în parte. Îndată ce am intrat în biroul lui pentru prima oară, mi-a spus: „Tu o să te faci monah”. M-am uitat în dreapta și în stânga, mirat: „Cu mine vorbești, Gheronda?” „Cu tine. Tu o să te faci monah”. M-am gândit atunci că bate câmpii, că nu știe ce zice, pentru că nu-mi trecuse niciodată prin cap să mă fac monah, chiar dacă voiam cu hotărâre să-mi mântuiesc sufletul. Tocmai îmi deschisesem un magazin de mobilă – și acum să mă fac monah? Nici gând! Și mi-a mai spus: „Acesta e cuvântul Sfântului Gherasim de la Iordan pentru tine”. Apoi mi-a spus cuvânt cu cuvânt tot ce-i mărturisisem eu Sfântului Gherasim la icoană, atunci când mă rugasem singur în biserică. Nimeni nu mă auzise, le rostisem în taină înaintea icoanei. „Pe tine te vrea Sfântul Gherasim, a pus ochii pe tine, o să te faci monah!”, mi-a spus din nou.

Atât de mult m-a cutremurat, încât am început să plâng. Mă întrebam cum de știe Gheronda ce m-am rugat eu în taină la icoana Sfântului. Am ieșit din biroul lui și mă gândeam că ceva se petrece acolo… Și, deși m-am întors în Cipru, sufletul meu a rămas cu totul la Sfântul Gherasim și la Gheronda Hrisostom. Îmi și spusese la plecare: „Sufletul tău va rămâne aici”. Parcă o luasem razna, nu mai puteam nici să lucrez, luam lemnul în mână și nu ieșea nimic. Mama credea că am pățit ceva, iar eu îi răspundeam că sufletul meu a rămas acolo. 

„Când o să ia hotărârea, să nu-l împiedici!”

De atunci m-am mai dus la mănăstirea Sfântului Gherasim de vreo patru ori în decurs de cinci luni. Începuse războiul cu Irakul, și Gheronda avea nevoie de alimente și bani. Ne-am adunat vreo treizeci și cinci de oameni care transportam alimente la mănăstire, ce erau apoi distribuite săracilor din zonă. În acea călătorie i-am spus lui Gheronda: „Vreau să stăm de vorbă!”. Iar el mi-a răspuns: „N-avem ce vorbi. Când o să te faci monah, atunci o să vorbim”. Deja după a doua călătorie eram hotărât să mă fac monah. I-am spus mamei, dar nu m-a luat în seamă.

După o vreme, Gheronda a venit în Cipru pentru o omilie. I-am spus mamei că o duc să-l vadă pe Gheronda, pe care îl știa doar de la telefon. Îmi amintesc chiar că, de fiecare dată când Gheronda mă suna, îmi spunea: „Ce mai faci, Kyriakos?”. Și eu îi aminteam: „Gheronda, nu sunt Kyriakos, sunt Hristodul”. El însă la telefon îmi zicea mereu „Kyriakos”. Prima oară când Gheronda Hrisostom s-a întâlnit cu mama, i-a dat un sfat neobișnuit, pe care i l-a șoptit la ureche: „Când o să ia hotărârea, să nu-l împiedici!”. Se referea la clipa când aveam să mă hotărăsc să mă fac monah, dar mama n-a priceput ce voia să spună. A priceput mai târziu, după ani.

Când m-am hotărât să mă fac monah, mă așteptam să vină la mine Maica Domnului sau Hristos, să mi se arate și să-mi dea poruncă să părăsesc lumea. Dar lucrurile nu au stat așa. Cineva mi-a dat un CD, să ascult niște cuvântări despre monahism. Și acolo spunea că Dumnezeu îți dă anumiți talanți ca să te faci monah. Primul este să nu vrei să-ți faci familie. Eu doar o scurtă vreme îmi dorisem familie, după care mă părăsise acest gând. Al doilea talant este să nu-ți placă distracția, moda, nopțile pierdute pe la petreceri. M-am gândit că pe toate astea le-am gustat și mă plictisisem de ele. Am fost foarte influențat și de Evanghelie, care spune într-un loc: „Nu este nimeni care și-a lăsat casă sau frați sau surori sau mamă sau tată sau copii sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie și să nu ia însutit” ^{Marcu 10:29-30}. M-a influențat și o carte pe care am citit-o, în care se spunea: „Dacă ai lua toate mările lumii și toate apele și le-ai pune într-un loc unde nu se pot evapora, și la fiecare o sută de ani ar veni o pasăre ca să bea o picătură de apă, apa aceea tot se va sfârși odată, dar viața veșnică nu se va sfârși niciodată”.

Problema era cum să-i spun mamei despre hotărârea mea. Într-o zi însă i-am spus foarte simplu că o să mă fac monah. Stăteam așa, la masă, față în față, și i-am spus. Ea a pălit și mi-a zis: „Ai înnebunit!” „Pentru mine toate s-au terminat, mă fac monah!”, i-am zis eu. „Și unde-o să te duci?”, m-a întrebat ea. I-am spus că mă duc la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, din Ierihon. „Unde? În Israel?”, și s-a luat cu mâinile de cap. „Să rămâi aici, în Cipru, să te mai văd la față!” „Mamă, pentru mine toate s-au terminat! Mă fac monah la Sfântul Gherasim”. Ca toți părinții, voia și ea să-mi fac familie. „Ai muncit atâta, ți-ai deschis magazin și acum o să le lași pe toate? Și dacă n-o să reușești?”, m-a întrebat, îngrijorată. „Mamă, pe mine banii nu mă impresionează. Vrei să mă vezi toată viața închis în casă?”. I-am spus că numai și numai din egoism mă fac monah, că eu în lume nu mă mai întorc. O să-mi spuneți: „Cum adică să te faci monah din egoism?!”. Și totuși, există un egoism rău și un egoism bun – există egoismul cel bun care te mișcă spre mântuire.

După câteva zile, mi-a zis: „Fiule, e hotărârea ta, fă ce vrei!”. Și mi-a dat binecuvântarea. Monahii care nu au binecuvântarea mamei nu-și găsesc odihna. Și, dacă o întrebi azi, o să-ți spună că, de-ar fi avut cinci copii, și-ar fi dorit ca toți să se facă monahi.

„Față de viața veșnică, toate sunt nimicuri”

O să mă întrebați: „Ești de-atâția ani acolo și n-ai fost niciodată ispitit să pleci?”. Numai o singură dată mi-a venit gândul, când am văzut niște motociclete venind la mănăstire. Erau vreo cinci sute de motocicliști cu motociclete de mare putere, toți îmbrăcați în haine de piele, făceau turul Israelului. Și, când i-am auzit, mi-am zis: „Ce se-aude oare, sunt albine?”. Și văzându-i, mi-am amintit de cele vechi. Aveam slăbiciunea asta pentru motociclete. „Chiar mi-am pierdut mințile”, îmi zic, „m-am făcut monah și-mi pierd vremea pe-aici, în loc să-mi trăiesc viața!”. Dar i-am mărturisit gândul ăsta lui Gheronda și m-a sfătuit să mă duc la chilie, să mă rog și o să-mi treacă. Și, într-adevăr, pe cât de ușor mi-a venit, tot atât de ușor mi-a și trecut. Vrăjmașul vrea să te scoată din mănăstire. Nu se luptă diavolul cu o mie de mireni cât se luptă să scoată din mănăstire un singur monah.

De-acum însă sunt de atâția ani în mănăstire și-mi pare că de-abia ieri am sosit. Și nu am regretat niciodată – am regretat doar că n-am venit mai devreme, că am pierdut atâta timp în lume. Mă distram în fiecare noapte, zi și noapte, vreme de șapte-opt ani. Mama plângea pentru mine. Ca să poată adormi, trebuia să audă că am parcat motocicleta și am intrat în cameră, și apoi se băga și ea în pat. Când ea pleca la biserică, eu abia ajungeam acasă și mă schimbam ca să mă culc. Sau, în zilele de lucru, ajungeam acasă, mă schimbam și plecam direct la muncă. Partea bună era că-mi plăcea munca, singurul lucru pe care l-am învățat a fost tâmplăria. Aici, la mănăstire, îmi pot continua și meseria. Poate dacă aș fi mers în altă mănăstire unde sunt slujbe lungi, nu mi-ar fi plăcut, nici nu mi-aș fi făcut meseria. Îmi plac slujbele, dar să nu fie prea lungi. Aici nu sunt slujbele lungi.

Față de viața veșnică, toate celelalte sunt nimicuri. Ce înseamnă să faci bani? Să ai motociclete, case? Nimic. Totul e dragostea lui Hristos! Și, dacă te faci monah, să te faci numai pentru dragostea lui Hristos, pentru nimic altceva. Eu mă bucur că sunt monah al Sfântului Gherasim. Mai ales că sunt al Sfântului Gherasim. Slavă Domnului că ne-a îngăduit Sfântul până acum aici! Pe mine, mai ales, căruia nu-mi trecuse niciodată prin cap să mă fac monah. Mai vin aici în pelerinaj și prieteni de-ai mei și, când mă văd, îmi zic uluiți: „Mă, tu te-ai călugărit?!”. Și nu le vine să-și creadă ochilor – dar nici mie nu-mi vine să cred că m-am făcut monah. Noi avem intențiile noastre, însă Dumnezeu are planurile Lui. De multe ori le zic și eu altora că se vor face monahi și ei îmi răspund mirați: „Cum, eu să mă fac monah?!”. Și eu îmi zic, în sinea mea: „De-ați ști… eu eram mai rău ca voi, și tot m-am făcut monah”. Pentru că, de multe ori, cei mai mari păcătoși fac o mare pocăință, simt o mare prihănire de sine pentru cele ce au făcut în viață și mulți se fac monahi. Acum, de ce am venit la Locurile Sfinte? Nu știu. Sfântul Gherasim m-a dorit pe mine, Sfântul a vrut să vin aici.

„Aici, unde ne aflăm, S-a botezat Hristos”

Mănăstirea noastră e loc de închinăciune. Suntem acum cinci monahi. Unul va pleca, pentru că urmează să se facă diacon la Betleem. Gheronda e aici de 45 de ani. Când a venit, nu avea nici după ce să bea apă, nu avea nici mâncare, nimic. Unii pelerini care se duceau la Sinai se opreau cu autocarele la mănăstire, iar Gheronda le vindea niște bastoane de lemn, ca să aibă să pună ceva în farfurie. Prin câte n-a trecut! Eu nu m-am nevoit așa cum s-a nevoit Gheronda. Am găsit o situație foarte bună. Acum mănăstirea a ajuns un Rai. Aflu de la alții – Gheronda nu ne spune nimic – că pe banii mănăstirii sunt ajutați să-și termine studiile tineri săraci din Grecia, din Cipru, dar și de aici, din Ierihon. Este singura mănăstire care nu are nici o împrejmuire, pentru că oamenii de aici ne iubesc și nu ne temem. Dacă avem ceva de dat, dăm oricui, fără să ne intereseze dacă e musulman sau altceva. Prin dragostea sa, Gheronda i-a făcut și pe musulmani să ne iubească.

Eu mă ocup cu icoanele. Am și oameni care mă ajută, dar anumite lucruri trebuie să treacă prin mâinile mele. Toți pelerinii vor câte o icoană cu Sfântul Gherasim. Facem icoane și pentru alte mănăstiri și le dăm ieftin, ca să scoată și ei o binecuvântare. Iar noi, cu banii pe care îi lasă pelerinii pentru icoane, îi ajutăm pe musulmanii de aici.

Singura grijă a monahului este să-și mântuiască sufletul și să se roage pentru toată lumea. Ca monah, nu trebuie să ai planuri de viață – ai Pronia lui Dumnezeu. Monahul nu-și face planuri pentru că face ascultare de Gheronda, nu stă să se gândească la ce are de făcut. Ce-i spune Gheronda, aia face! Poate că într-o zi mă pregătesc să lucrez în atelierul de tâmplărie și-mi pun lucrurile în ordine, dar vine Gheronda și-mi zice: „Azi vreau să faci cutare treabă!”. Nu stau să-l întreb „De ce?”, nu există nici un „De ce?”. Ascultare și gata!

Sfintele Locuri sunt cel mai însemnat loc de închinăciune. Pe aici a mers Însuși Hristos. Și se spune că pe aceste locuri diavolul nu poate să calce, pentru că pământul este sfințit, de aceea el nu poate merge decât pe umerii oamenilor. Aici, unde ne aflăm, aici S-a botezat Hristos. Râul Iordan e la cinci minute de-aici. Locul Botezului nu este acolo unde sunt amenajările turistice, ci pe aici a trecut Ioan Înaintemergătorul, cel mai mare proroc. Pe aici a trecut Hristos. Aici s-au nevoit șase mii de monahi pe care perșii i-au măcelărit la anul 613. Vă puteți închipui ce înseamnă șase mii de monahi? Aveau șaptezeci și două de biserici. Acuma tu vezi aici pustie, dar atunci existau șaptezeci și două de biserici.

Temperatura ajunge adesea la 50°C și mai bine. Dacă te gândești încontinuu că e arșiță, ajunge să te chinuie gândul ăsta. Și pe mine mă chinuie uneori, dar n-o arăt. Ca să câștigi Raiul, trebuie să te lupți. Îndeobște dacă nu te lupți, nu câștigi nimic. Aici e prea cald, la altă mănăstire e prea frig, la alta n-au mâncare de-ajuns – oriunde te-ai duce, peste tot există un neajuns. N-o să găsești nici un loc unde să fie toate perfecte. Din 100% cât cauți tu, vei găsi 70%, iar restul de 30% este nevoință. Dacă le găsești pe toate așa cum îți dorești, atunci cum ne mai ostenim? Dar oricum nu vei găsi nici un loc unde să fie toate perfecte, pentru că diavolul nu te lasă liniștit, te supără încontinuu.

Da, am înțeles că omul, când se naște, are o singură menire: să câștige Raiul. Când înțelegi lucrul acesta, le lași pe toate pentru Hristos!

De pe iordanitis.com

Material realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat in numarul 120/ianuarie 2019