În lumea iubirii idolatre, valorile nu mai au valoare

„Lupta modernității cu ordinea valorilor a început cu un slogan deicid: «Dumnezeu a murit!», s-a tot proclamat, chiar dacă predicatorii acestei lozinci erau cei care mureau. Apoi au vrut să ucidă regii și toate principiile ierarhiei pe care este clădită lumea. După regi a venit rândul taților: ordinea din familie trebuia distrusă. De la deicid la regicid și paricid, iar în ultimă instanță la suicid: aceasta este calea pe care merge modernitatea progresistă”, a spus conf. dr. Adrian Papahagi, în deschiderea interviului său cu omul de presă american Dennis Prager. Cei doi au vorbit despre progres și conservatorism, despre falsa egalitate și comunism, despre moderație și speranță în lumea contemporană.

Domnule Dennis Prager, de ce este urât Dumnezeu în modernitate?

Pot răspunde într-o singură propoziție: Pentru că ne judecă. Oamenii nu vor să fie judecați. Trăim în idolatria iubirii. Nu auzi vorbindu-se decât de iubire. Vei vedea chiar panouri mari în America pe care scrie: „Dumnezeu este iubire”. Sigur că așa este. Dar zic că astăzi acest mesaj este interpretat greșit. Occidentalul contemporan care vede mesajul „Dumnezeu este iubire” îl înțelege și invers: „Iubirea este Dumnezeu”. Și-a făcut dumnezeu dintr-o falsă iubire. Dar dragostea, ca orice altceva, poate fi morală sau imorală. Și naziștii își iubeau țara. Nu? Iubeau Germania, era cea mai mare iubire a lor. Dar să trecem și în Răsărit, în spațiul ex-sovietic. Știți câți oameni au plâns la înmormântarea lui Stalin? Câți cetățeni îl iubeau pe Stalin în vremea lui? Sunt mulți care îl iubesc pe Stalin și azi. Așa că nu sunt un fan al acestei „iubiri”, recunosc. Sunt mai degrabă un fan al bunătății. Oamenilor nu le place deloc când le spun că Dumnezeu ne porun­cește să nu ucidem. Ei spun că nu au nevoie de Dumnezeu să le spună ce să facă. „Eu sunt propriul meu Dumnezeu” și eu îmi spun mie însumi să nu ucid. Omul a vrut să devină Dumnezeu încă din vremurile despre care se relatează în Cartea Facerii, când șarpele a spus: „…în ziua în care veți mânca din el (pomul cunoștinței binelui și răului) vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu…” (Fac. 3, 5) Asta suna grozav! Și cei de la Turnul Babel voiau să Îl elimine pe Dumnezeu din ecuație: „Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer…” (Fac. 11, 4). Numai că acest lucru este imposibil.

Oamenilor nu le place să fie judecați. Oamenii vor să li se spună lucruri care îi fac să se simtă bine. Iar cel conservator în valori nu știe să îndulcească „pilulele” pentru ascultători și pentru toți cei care au nevoie de acest „medicament”.

Este un proiect în sine, toți trebuie să învățăm cum să o facem. În primul rând, să spunem lucrurile cu un zâmbet: „Dumnezeu este judecător!” Serios! Trebuie să o faci zâmbind, să faci oamenii să râdă, trebuie să demonstrezi că ești real, pentru că prea adesea persoanele religioase nu par reale. Mult prea adesea, noi, cei care avem o viață religioasă, nu părem reali. Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne călcăm demnitatea. Înseamnă pur și simplu că trebuie să fim autentici pentru a fi cu adevărat convingători.

Marea întrebare este: „Cum să comunicăm în mod integral mesajul [conservator]?” Eu le spun oamenilor care sunt inte­resați de iubire: „Aveți o șansă mai mare la o lume plină de iubire dacă oamenii cred că Dumnezeu a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine”. Acesta este adevărul. Cei care trec prin lume crezând că Dumnezeu le-a poruncit să-și iubească aproapele au șanse mai mari să o ducă bine decât cei care nu cred aceasta.

Natura nu ne poruncește să iubim. Natura nu ne ajută din punct de vedere moral. În absența lui Dumnezeu, de unde înveți să distingi între bine și rău? De la natură? De la știință? Știința nu ne învață nici ea nimic din punct de vedere moral. În știință nu există înțelepciune. Știința m-a ajutat să merg. Mi-am făcut niște operații care mi-au permis să merg din nou, să dirijez orchestre, să nu rămân paralizat. Îi sunt foarte îndatorat științei moderne. Dar știința modernă – de fapt, știința, în general – nu te învață nimic despre viață. Nu există înțelepciune în eprubetă, dacă nu știi să interpretezi creația și lumea. Or, înțelepciunea se găsește în Biblie. Iar noi trăim fără Biblie. Și plătim pentru aceasta.

Ați vorbit despre înțelep­ciune. Iar înțelepciunea ne învață, din cele mai vechi timpuri, de la Ecclesiast la stoici și creștini și până la poezia medievală, un anumit lucru: moderația, „Est modus in rebus”. Modernitatea este în întregime bazată pe exces, pe lipsa moderației. Cum mai putem face moderația atrăgătoare într-o lume a excesului și extremelor, o lume a plăcerii nestăvilite?

Aduceți foști dependenți de droguri să le vorbească oamenilor. Dependenți de sex și așa mai departe. Arătați-le oamenilor că lipsa de autocontrol distruge vieți. În SUA, avem o idee incredibil de prostească, de altfel născută chiar în statul meu, California, numită „stimă de sine”. Este o mișcare mare în America. Nu știu dacă știți, dar toți copiii primesc diplome, premii și medalii pentru simpla participare la un joc, nu pentru că l-ar fi și câștigat. Îmi amintesc de echipa de baseball a fiului meu, care a pierdut într-un an toate meciurile. A fost cea mai slabă echipă din liga ei. Fiul meu avea vreo nouă ani. După ultimul meci, l-am întrebat: „David, ați pierdut toate meciurile, dar văd că v-au dat trofeu. Pentru ce?” „Habar n-am! Pentru participare”, mi-a zis puștiul. E ca și cum i-ar fi premiat doar pentru că respirau. Sunt fericit și mândru că, deși a obținut o diplomă de participare, fiul meu a returnat-o!

Le spun mereu aceasta părin­ților americani: „Vă va fi mult mai bine dacă îi învățați pe copiii voștri în primul rând autocontrolul și abia apoi stima de sine”. Acesta este răspunsul meu. Vrei o viață fericită? Controlează-te! Viața e un război între minte și creier. Cu cât asculți mai mult de creier, sau de inimă, cu atât stai mai rău.

Cine ne spune să nu ne „ascultăm inima”? Biblia! Corect? Cel mai rău lucru pe care te poți baza este [ceea ce îndeobște este denumit ca] „inima”. Trebuie să te bazezi pe minte, nu pe creier. Creierul îți cere prăjitură. Mintea nu te vrea gras. De care asculți? Aceasta este întrebarea în viață.

Un alt cuvânt pe care ar trebui să-l punem sub semnul întrebării este termenul și conceptul de „egalitate”. Oamenii se feresc să se pretindă superiori. Nu vor ca unele culturi să fie considerate mai bune decât altele și nici unele sisteme sau coduri morale substanțial mai bune decât altele. Unii oameni îi de­pășesc pe alții din punct de vedere intelectual, fizic sau moral. Aparent, aceasta ar afecta „egalitatea”. Cum le explicăm oamenilor ce este de fapt egalitatea?

Sunt împotriva egalității ca rezultat. Dar în favoarea ega­lității de șanse. Credem cu adevărat că toți oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu și de aceea sunt în mod evident egali ca valoare. Dar nici măcar cei care propovăduiesc ideea ega­lității culturilor nu cred în aceasta, pentru că li se pare că o cultură a toleranței, așa cum o înțeleg ei, este mai bună decât tot ceea ce susținem noi. Chiar în timp ce afirmă că nici o cultură nu este mai bună decât altele, ei cred că tocmai cultura lor este mai bună decât altele! Așadar, se mint pe ei înșiși, ceea ce reprezintă cea mai periculoasă formă de minciună. Nu poți face nimic cu cineva care se minte pe sine însuși. Este uimitor că așa ceva este popular azi, pentru că reprezintă un pericol real pentru civilizația noastră. Aici s-a ajuns. Nici măcar nu mai pot discerne. E adevărat, sună meschin, dar, în cele din urmă, ei sunt cei meschini și este ironic. Subliniez aceasta zilnic la emisiunea mea de la radio. Ei sunt cei răi. Când a fost ales Hugo Chavez în Venezuela, toți actorii americani s-au dus acolo. Și Jesse Jackson, așa-zisul „promotor al drepturilor omului”. S-au dus acolo. Erau îndrăgostiți de Chavez, care a spus că este pentru egalitate. Și uitați-vă cum a ajuns Venezuela azi! Oamenii din clasa medie caută prin gunoaie mâncare. Din cauza egalității, au distrus cea mai bogată țară din America Latină.

De câte ori mergem în Occident și vorbim cu cei de acolo și ne prezentăm experiențele (eu aveam 14 ani când a căzut comunismul, nu ca alții, care și-au petrecut întreaga maturitate în acest sistem), ni se spune de obicei fie că a fost o idee prea bună, pusă prost în practică, fie că nu am înțeles-o, fie ni se spune că pur și simplu suntem fasciști (mi s-a întâmplat). Ce credeți? Poate că este ușor de explicat motivul, dar credeți că putem determina o viziune mai unitară în conștiința occidentală cu privire la cele două mari crime ale secolului XX?

Într-unul din clipurile video ale canalului Prager University de pe Youtube există o întrebare: „De ce comunismul nu are o faimă la fel de proastă ca nazismul”? Este foarte important, pentru că, abia când oamenii vor înțelege că și comunismul a fost la fel de rău ca și nazismul, vom putea avea speranță pentru viitor.

Dar, până atunci… Știți că la Los Angeles există un restaurant cu numele lui Mao? Mao a ucis 60 de milioane de oameni. Gândiți-vă cât de mulți alții au suferit în afară de cei uciși. Știți că și-a înfometat poporul? Că oamenii au ajuns să-și mănânce copiii? Știți de ce? Ca să-i trimită mâncarea lui Stalin, care îi dădea la schimb arme, ceea ce i-a permis să transforme China într-una din cele mai mari puteri militare ale lumii. A sacrificat 60 de milioane de oameni din poporul lui cu scopul de a avea mai multe arme. Oamenii nu înțeleg efectele comunismului. Nu se gândesc la efectele lui asupra unei țări ca Venezuela. [Când aud de socialism,] se gândesc doar la Norvegia. Norvegia e bogată pentru că are petrolul din Marea Nordului și pentru că este o țară mică. Când se gândesc la socialism, oamenii nu se gândesc la partidul care a ruinat țări precum Venezuela și altele.

Am învățat mult de la cei care sună la mine în emisiune. A sunat odată un tânăr din Venezuela, pentru că emisiunea mea se transmite pe internet. El mi-a zis: „Dennis, îți dai seama din cine este formată opoziția la Maduro (Nicolás Maduro e preșe­dintele actual socialist al Venezuelei)?” „Nu”, zic, „spune-mi tu!” „Tot niște socialiști!” Aceasta mi-a deschis ochii: venezuelenii nu dau vina pe socialism, ci pe Maduro! Și pe Chavez.

Și sovieticii îl învinuiau pe Stalin, nu comunismul. Dacă nu ar fi fost Stalin, ar fi fost altul. În orice caz, sistemul a fost creat de Lenin. El este monstrul secolului XX. Dar el este venerat în Rusia până azi. Unii au spus că cea mai mare tragedie a secolului XX a fost prăbușirea Uniunii Sovietice! E culmea absurdului să susții așa ceva.

Aveți dreptate să dați vina pe universități. William F. Buckley a spus că ar prefera să fie mai degrabă condus de primele 2.000 de nume din cartea de telefon decât de profesorii de la Harvard. Allan Bloom spunea că tot ce au reușit uni­versitățile americane este „diversitatea perver­si­t­ății”. Credeți că noi, cei din est, suntem la fel de avan­sați pe calea „progresului” ca și voi, occidentalii?

Speranța Europei este Europa de Est. E singura speranță care a mai rămas. În Franța nu mai e speranță, nici în Anglia sau Spania. Pentru ele s-a terminat. Poate se vor trezi cândva și-și vor da seama: „Hopa! Nu mai suntem Spania (sau Anglia)!” Nu vorbim de rase sau etnii, nu mă preocupă aceasta. Ce mă preocupă pe mine sunt valorile.

Dacă fiecare american ar fi conservator și ar deveni afro (adică un american de culoare) peste noapte, aș fi cel mai fericit din America. Nu-mi pasă de culoarea pielii nici cât negru sub unghie. Îmi pasă doar de valori.

Dar voi, în Europa de Est, pentru că ați fost în hibernare vreo 40 de ani, nu puteți decădea ca Occidentul. E ciudat, nu, că tocmai comunismul ar putea să fie cel care a ajutat la salvarea Europei! Pentru că Europa de Est, care a mai trecut prin ceva similar, nu este atât de naivă ca Occidentul. Asta sper. Unica mea speranță este că voi veți deschide calea către o renaștere a civilizației occidentale.

Când președintele Trump a fost la Varșovia, anul trecut, a spus că trebuie să lucrăm la păstrarea civilizației occidentale. Știți ce a scris despre aceasta cotidianul New York Times? Că de fapt vorbea despre „suprema­ția albilor”. Nu sună ciudat? De exemplu, președintele a mai spus că în lumea occidentală s-a născut simfonia. Știți ce scrie criticul muzical specializat în muzică clasică de la New York Times? „Nu știu de ce preșe­dintele a ales să menționeze simfonia. Simfonia a III-a de Beethoven nu este cu nimic mai bună decât muzica indoneziană de gamelan.”

Mi se pare fascinant. Cunosc Simfonia a III-a de Beethoven. Recunosc, nu știu nimic despre muzica indoneziană de gamelan, dar am pus-o în emisiune și majoritatea ascultătorilor au declarat că-l preferă totuși pe Beethoven. Am o întrebare: Cine din afara Indoneziei se duce la un concert de muzică de gamelan? În schimb, chiar și cei din afara țărilor occidentale se duc la concert cu muzică de Beethoven.

Occidentul nu este complet pierdut, spiritual vorbind. În octombrie 2017, la Paris s-a publicat o decla­rație a unor impor­tanți intelectuali europeni, printre care: Roger Scruton, Pierre Manent, Rémy Brague, Ryszard Legutko, important gânditor polonez. Intitulat „O Europă în care putem crede”, manifestul cuprinde aceleași idei pe care ni le-ați expus și dumneavoastră astă-seară aici. Au o expresie foarte frumoasă: ni se propune să devenim „orfani de bunăvoie”. Am ales să ne castrăm cultura, să ignorăm Decalogul, să ne ignorăm propria măreție și să nu mai pretindem vreo superioritate morală sau culturală. Întrevedeți o revigorare?

Legat de Declarația [conservatorilor] europeni, pot spune că e atât de rău în Europa Occidentală, încât în Tratatul de creare al Uniunii Europene nici măcar nu menționează un anumit cuvânt. Știți care este acela? „Creștinismul.” Fără creștinism nu ar exista nici o Europă! Creștinismul este cel care a format Europa, fie că place sau nu. Este o minciună să omiți crești­nismul atunci când discuți despre identitatea europeană. Atât de rău au ajuns. Au mințit. Necinstea joacă un rol foarte important aici.

Cineva care se ocupă cu formarea tinerilor m-a rugat să vă întreb cum să ne adresăm generației Y [cei născuți în anii 1990-2000 – n. ed.]. Noi numim noua ideologie „sexomarxism”, ceea ce îi supără teribil. După revoluția „sexomarxistă” începută în 1968, credeți că va exista o reacție? De obicei, gene­rațiile noi resping valorile generației anterioare. Vor deveni aceștia conservatori?

Iată ce cred în acest moment: Cred că, dacă ajungem la ei, îi putem schimba, îi putem influența. Nu pe toți. Dar măcar pe jumătate din ei. Știu asta, deoarece canalul nostru de pe Youtube, PragerU, va atinge un miliard de vizualizări anul acesta. Un miliard! Majoritatea sunt oameni cu vârste mai mici de 35 de ani. Așadar, știm ce se întâmplă. Când vizitez uni­versitățile din SUA, văd că sunt deschiși. Problema este cum ajungem la ei. Ne vor asculta, chiar dacă nu toți, în orice caz mulți. Dar trebuie să facem ca mesajul să ajungă la ei. De aceea le spun tuturor: nu-mi pasă, puteți să le și dați bani copiilor voștri ca să se uite la clipurile noastre video. În orice caz, ca părinte, trebuie să spun că nu știu cum mai poți crește azi copii fără să le dai recompense bănești… Recunosc, am fost un părinte groaznic! Îmi mituiam copiii pentru orice: „Dacă mergeți la culcare la ora nouă, luați câte un dolar! Puneți-vă și pijamaua! Uite-aici doi dolari”. Serios, sunt părinți care-mi spun că îi dau copilului lor câte cinci dolari pentru fiecare video PragerU la care se uită! Mi se pare un rating destul de bun, cinci dolari! Sunt bani serioși, e vorba de aproape 25 de lei!

Așadar, trebuie să ajungem la ei, este important ca ei să ne asculte. Știți ce fac adesea atunci când sunt invitat la o universitate americană? Încep mulțu­mindu-le: „Vreau să încep prin a vă mulțumi în numele gene­rației mele, pentru că ați preluat toate datoriile noastre! Este atât de drăguț din partea voastră! Sunteți cea mai generoasă generație din istoria Americii: veți deconta toate lucrurile pe care generația mea nu le-a plătit. Nu știu cât de mult să vă mulțumesc!”

Asta începe să-i pună pe gânduri. „Hei, ia stai așa! De ce se întâmplă așa?” Ei bine, pentru că: Socialism. Birocrația guvernamentală intruzivă („big government”) combinată cu socialismul… Cunoașteți termenul de „schemă piramidală”? Totul este o schemă piramidală. Fiecare plătește, iar dacă următorul nu o face, toată schema se prăbu­șește. Aceasta se întâmplă în Suedia, care se vede nevoită să importe străini, astfel că tot mai puțini oameni din Suedia sunt de fapt suedezi.

De aceea, este nevoie de aducerea cât mai multor persoane pentru a sprijini birocrația guvernamentală. Aceasta este o fraudă. Dincolo de orice altceva, nu poate funcționa. Depinde de aportul de sânge proaspăt, e nevoie de plătitori care să compenseze ceea ce s-a cheltuit deja. Iar în cele din urmă, se va prăbuși la fel cum s-a prăbușit și schema lui Bernie Madoff [un fel de Caritas american, dar la nivel transcontinental, care s-ar putea afla la originea crizei financiare din 2008 – n. ed.] și mă tem de consecințele care vor fi.

(Traducere din limba engleză de Ștefana Totorcea)

Sursa: ziarullumina.ro