Dreptatea lui Țepeș
Nu știu exact cum stau lucrurile privind legislația penală în România. Dar înăsprirea pedepselor și ușurarea procedurii prin care cei vinovați să plătească pentru faptele lor într-o țară în care corupția e în floare s-ar impune de la sine. La sfârșitul Scrisorii III, Mihai Eminescu implora cu indignare: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!” Astăzi, vă relatez o istorioară despre dreptatea lui Țepeș Vodă.
Despre domnitorul Vlad Țepeș (1431-1476) s-a dus vestea până în zilele noastre de felul cum ştia să împartă dreptatea, încât poporul asuprit alerga ca la un părinte şi aştepta judecata lui. Şi nu era pricină oricât de grea şi de încurcată pe care domnitorul să n-o dezlege şi să nu pedepsească pe răufăcători. Îi luaseră frica toţi cei care se simţeau cu musca pe căciulă şi, decât să se afle în faţa lui la judecată, mai bine de-a dreptul în pământ.
Adesea la scaunul domnesc erau înfăţişate pricini foarte grele şi încurcate. Iată cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş.
Într-una din zilele de vară ale anului 1460, veniră dinaintea lui Vodă doi oameni cu totul diferiţi: un boier gras şi rumen la faţă, cu straie strălucitoare, şi un ţăran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se mai ţineau pe el.
Ţăranul căuta sprijin la domnul ţării, punându-şi ultima speranţă în dreptatea lui vodă. Venise să spună că avusese şi el peticul lui de pământ, dar boierul i-l răpise, de-l lăsase sărac lipit. Boierul, dimpotrivă, zicea că ţăranul minte şi că pământul tot cât îl avea el era moştenire din tată-n fiu de la străbunicii săi.
După ce terminară ce aveau de spus, cei doi aşteptară. În sală, ca întotdeauna, se lăsă o tăcere grea, timp în care domnitorul cumpănea dreptatea. Şi nu trebuiră să aştepte prea mult.
„Ai putea să-mi arăţi hrisoavele de stăpânire asupra pământului cu păţania?”
„Nu pot, mărite domn”, spuse şiret boierul. „Că primul meu conac a ars şi odată cu el au dispărut şi dovezile.”
„Dar tu, ţărane, ai vreun asemenea hrisov?”
„N-am, vai de zilele mele, că mi l-a luat boierul odată cu pământul.”
„Atunci, spuse Ţepeş, trebuie să mergem la faţa locului să vedem cum stă treaba.”
„Să mergem”, se grăbi să zică boierul.
În curând ajunseră acolo. Ţepeş îl întrebă pe ţăran: „Care zici că a fost pământul tău?”
„Acesta, mărite domn”, spuse ţăranul. Şi îi arătă cu mâna un petic de pământ sărăcăcios, care se întindea spre pădure.
„Boierule, întrebă iar voievodul, tu tot o mai ţii că e pământul tău?”
„Pot să şi jur, doamne, că e al meu din moşi strămoşi şi că ţăranul minte.”
Ţepeş se întoarse atunci către un căpitan cu care stătuse de vorbă în taină când se aflau pe drum:
„Spune-mi, acesta este locul de care mi-ai grăit?”
„Întocmai, mărite.”
„Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pământul e al tău, şi nu al ţăranului. Poţi să ţi-l iei în stăpânire.”
„Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai făcut-o!”, se ploconi boierul.
„Numai că nu am terminat”, îl întrerupse vodă. „Pentru pământul ăsta pe care-l ai va trebui să mori, boierule.”
„Să mor?! Dar pentru ce, mărite?”
„Pentru că el ascunde o comoară. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţării, încă din timpul când domnea tatăl meu. Acest bătrân căpitan a recunoscut locul unde i-a îngropat hoţul. Este cel arătat de tine. Deci tu, fiind stăpânul, eşti totodată şi urmașul acelor răufăcători!”
La auzul acestor cuvinte, boierul căzu în genunchi şi începu să se roage:
„Iartă-mă, mărite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţăranului. Ţăranul va trebui să piară, că el este cu siguranţă hoţul!”
„Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru că ai fi furat vreo comoară şi ai fi ascuns-o aici. Aceasta a fost o născocire a mea, ci pentru că ai furat pământul ţăranului, aşa cum ai recunoscut, de spaimă.”
Şi Ţepeş porunci ca boierul să fie tras în ţeapa dreptăţii sale, iar bietul ţăran să-şi ia înapoi peticul de pământ care i se furase.
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
