Iată, Mirele sufletului
Am intrat în Săptămâna Mare și, dacă până acum s-a întâmplat să ne poticnim pe calea postului, de-acum nu ne putem afla altfel decât cu privirea ațintită către finalitatea acestuia, care e Învierea Domnului. Însă până la Înviere, atât Domnul, cât și noi trebuie să trecem și prin Săptămâna Pătimirilor. Și ceea ce ar caracteriza această săptămână, pe lângă luarea în serios a postirii, ar fi, în principal, retragerea atenției noastre de la spectacolul ieftin și nefolositor al lumii exterioare înșelătoare și luarea aminte la lumea noastră lăuntrică, întrucât acolo avem șansa de a ne întâlni adevărata identitate. Iar această atenție spre cele dinlăuntru țintește spre pregătirea sufletului pentru a străbate calea acestei vieți potrivit firescului poruncilor Bisericii și, în cele din urmă, pentru întâlnirea cu Mântuitorul său.
Pe această cale, fiecare dintre noi percepem și trăim în diferite grade experiența postului, pe care, de altfel, o aflăm consemnată în formele sale cele mai înalte în textele Sfinților Părinți și în slujbele Bisericii. Și, fără îndoială, cea mai poetică expresie a întâlnirii personale cu Ziditorul este înfățișată în troparul „Iată, Mirele vine în miezul nopții”, care se cântă la Deniile din primele trei zile ale Săptămânii Mari, care sună astfel:
„Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind. Iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui”.
Troparul descrie întâlnirea omului cu Dumnezeu în termeni oarecum surprinzători pentru mintea omului modern, anume ca pe o relație de dragoste și în final ca pe o unire nupțială între Mirele-Hristos și mireasa-suflet. Iar această relație de unire între Hristos și suflet este perfect vizibilă în textul grecesc original al troparului, unde sufletul, după cum se știe, are genul feminin. Pe lângă etimologia cuvintelor, ar mai fi oportun să amintim aici și faptul că textele religioase cele mai vechi prezintă, în mod exclusiv, normalitatea unirii dintre masculin și feminin, pornind de la realitatea fizică a făpturii și până la experiența mistică a cunoașterii lui Dumnezeu. În acest sens, Sf. Vasile al Ancyrei afirmă: „… femininul ca parte a masculinului fiind lucrată, pornire mai presus de înțelegere a sădit şDomnulţ, în fiecare parte spre o unire reciprocă”, Despre feciorie 3. Iar în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, Sf. Grigorie al Nyssei afirmă despre cartea Cântarea Cântărilor că:„… prin cele scrise în aceasta sufletul este dus, ca o mireasă, spre însoțirea netrupească, duhovnicească și nematerială cu Dumnezeu” (Omilia I la Cântarea Cântărilor).
De asemenea, nu este lipsită de importanță partea a doua a troparului, în care se semnalează principala piedică în strădania sufletului de a răspunde iubirii Mirelui, anume lenevia. Desigur că orice patimă ce pune stăpânire pe suflet îl poate face să rateze întâlnirea cu Hristos, dar mai temută decât toate este văzută aici lenevia, întrucât îl împiedică de la osteneala privegherii. Iar privegherea nu este concepută doar ca o simplă așteptare pasivă, ci ca o stare de trezie, de veghe, chiar de urmărire a cuiva. De aceea, precum un vânător aflat la pândă, sufletul e chemat să-L urmărească pe Mire, ca nu cumva Acesta să sosească într-un moment de neatenție și întâlnirea nupțială să fie, astfel, ratată. Desigur că troparul cuprinde în sine și o trimitere vădit eshatologică, prin plasarea venirii Mirelui în miezul nopții, semnificând sfârșitul vieții omului, dar și prin sublinierea faptului că lenevia, în contextul de față, nu doar împiedică sufletul de la întâlnirea cu Hristos, ci îl predă somnului veșnic al morții și, în consecință, îl va închide în afara Împărăției iubirii lui Dumnezeu.
Precum în textele patristice, așa și în acest tropar, timpul se comprimă, iar viața omului este înfățișată ca și cum ar fi durând o singură zi, la capătul căreia, târziu în noapte, sufletul are de trecut peste ultima probă, de rezultatul căreia depinde destinul său veșnic. Cu siguranță, calitatea întregii existențe a omului se va concentra în momentul ei final și va contribui în mod decisiv la capacitatea de a priveghea în așteptarea Mirelui sau, dimpotrivă, la slăbiciunea de a se lăsa cuprins, prin patimile acumulate în timp, de lenevia mortală. Aceasta poate fi, de altfel, și rațiunea pentru care Sfinții Părinți ne îndeamnă stăruitor să trăim ziua prezentă ca pe ultima a existenței noastre, pentru a nu fi surprinși la capătul ei de sosirea lui Hristos.
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
