Familiaritatea excesivă în viața clericului
În toate marile familii dinastice ale lumii antice și ale celei prezente există o regulă nescrisă care s-ar rezuma astfel: rolul de a aparține unei descendențe de asemenea anvergură este incompatibil cu familiaritatea excesivă. Suveranul și familia sa sunt adesea singuri, deoarece nu au prieteni, arareori se pot căsători cu cine doresc, iar relațiile pe care le leagă cu alte persoane trebuie să păstreze un anumit formalism, o etichetă care lasă prea puțin spațiu pentru spontaneitate și socializare în mod natural. Însă familiaritatea excesivă este respinsă de asemenea, cel puțin în Imperiul Bizantin, și în alte medii, cum ar fi: curtea patriarhală, mănăstirile și locașurile de cult. Atât împăratul, cât și cei care făceau parte din cler erau considerați drept modele de populația creștină bizantină. Ei nu se puteau comporta oricum fără a suferi consecințe serioase, care porneau de la dezaprobarea publică și se încheiau cu depunerea din treaptă sau de pe tron, iar, în cazul împăraților, chiar cu revolte care-i puneau în pericol viața. Acest fapt este subliniat de marele istoric Steven Runciman, care afirmă: „Ideea, atât de populară astăzi, ca suveranul să fie comunicativ și lipsit de formalități cu oamenii de pe stradă convenea bunei-cuviințe și concepției religioase bizantine. Un împărat care, asemenea lui Mihail al III-lea, încerca să se arate apropiat față de supușii săi, pur și simplu îi stânjenea pe aceștia și, ca atare, era antipatizat. La fel, patriarhul, chiar dacă nu s-a bucurat de același prestigiu mistic, trebuia să se comporte ca o figură respectabilă. Respectul față de autoritatea divină a împăratului sau a patriarhului nu-i împiedica pe bizantini să se răscoale împotriva oamenilor pe care ei îi considerau nedemni pentru astfel de poziții. Dar ei se răsculau împotriva omului, nu împotriva rolului său sacru. În fapt, se răsculau pentru a menține standardul rolului său” (Steven Runciman, Teocrația bizantină, trad. și studiu introductiv Vasile Adrian Carabă, București, Ed. Nemira, 2012, p. 122).
Și astăzi ne confruntăm cu aceeași situație atât în ceea ce privește protocolul pe care ar trebui să-l respecte marile familii regale sau persoanele aflate în funcții înalte, cât și comportamentul fără greșeală de care ar trebui să dea dovadă cei aflați în cler. Familiaritatea excesivă distruge tot ceea ce reprezintă respectul față de funcție în prima situație și evlavia de care n-ar trebui să ne lipsim nici un moment în cea de-a doua.
Nu sunt apologetul formalismului. Îmi displac profund etalările unei distanțe și ale unei superiorități rău mascate prin care se încearcă, de fapt, inducerea ideii că atât conducătorii unei țări, cât și clericii acesteia sunt de o natură „superioară” celorlalți oameni. Nu este doar injust, este totodată și anticreștin să promovezi o astfel de atitudine. Însă, în lipsa oricăror bariere ale politeții și respectului reciproc, familiaritatea excesivă conduce la vulgarizarea tuturor acestor raporturi și transformarea misiunii clericale în derizoriu. Glumele nepotrivite, adresarea la persoana a doua singular fără o minimă decență, ironiile ieftine, confundarea relației cu preotul cu cea a unei prietenii reciproce, în care totul se poate petrece la întâmplare, fără respectarea Celui pe care acesta Îl reprezintă sunt toate urmări ale unei familiarități pe care nimeni n-ar trebui nici să și-o asume, nici să o permită.
Suntem obișnuiți, ca preoți, să fim tratați execrabil – să fim înjurați, luați peste picior, tratați cu multă aroganță ieftină. Nu ne deranjează. N-am ajuns la măsura lui Hristos, Care a și murit pentru noi, nu doar a fost batjocorit. Ceea ce ne doare, însă, este să vedem măsura preoției confundată cu măsura unei simple meserii, cu un simulacru de relație care se transformă într-o prietenie rău înțeleasă, într-o vulgarizare a ceea ce ar trebui să fie sacru. Aici ar trebui să ne gândim mai mult la strămoșii noștri bizantini.
Desigur, ne asumăm vina. Trebuie să vorbim mai înțelept, să fim vrednici de haina noastră clericală, să nu ne prăbușim sufletește într-o conversație lipsită de sens cu cineva care doar vrea să mai râdă încă o dată de tot ce înseamnă sfințenia, Biserica și creștinismul în general. Însă și creștinii trebuie să înțeleagă: un preot nu este nici prietenul tău, nici colegul tău de muncă, nici o rudă oarecare. Este „părintele” tău. Și, așa cum pe un părinte îl respecți și îl iubești chiar de greșește, chiar de ți se pare că judecă incorect unele situații, chiar dacă uneori pare obtuz sau depășit de situație, la fel trebuie să procedezi și aici.
Un preot adevărat nu va cere niciodată respect pentru persoana sa. Suntem egali cu toți oamenii. Însă va cere ca Dumnezeu să fie respectat, chiar dacă asta îl poate costa viața. Aici nu poate exista nici un compromis, nici o derogare.
Pr. Adrian Agachi
Sursa: ziarullumina.ro
