Podoaba răbdării
Omul care știe cum să rabde e un biruitor în pofida tuturor greutăților. Chiar dacă răbdarea poate părea o „virtute pasivă”, așa cum o descria Petru Creția, ea rămâne o școală a nobililor, a celor care își exersează curajul de a rămâne pe poziție, indiferent de triumfalismul isteric al cuceritorilor imorali – oameni care fac din reușită sau din fericita conjunctură un carnaval, în speranța că își pot umple singurătatea sau că își pot deschide inima. Sigur, oamenii fug de răbdare, vor ca toate să urmeze planificarea proprie, dar atunci când o întâlnesc la alții, parcă îi descoperă discreta calitate de a menține omul în perimetrii bunei măsuri, ai decenței și ai demnității. Cei răbdători sunt cei care nu se aruncă în vârtejul lumii, fie îl lasă să treacă, grație intervenției altor forțe exterioare, fie îl confruntă în clipa prielnică, când prin răbdare au acumulat suficientă înțelepciune ca să dejoace mecanismele potrivnice, dar nici atunci nu se poate preconiza o izbândă completă sau definitivă. Răbdarea e caracterizată, dincolo de atributul ei principal, rezistența pragmatică, de o sensibilitate adâncă cu care se verifică pulsul realității. De aici și puterea omului răbdător, el nu se luptă cu morile de vânt, ci așteaptă lucrând cu pașii propriei evoluții interioare, nu cu acei pași ceruți dinafara sa.
E o falsă impresie că răbdarea probează abandonul sau stagnarea. Da, există resemnarea care poartă masca răbdării, pentru că e tot ce i-a mai rămas unui astfel de om (răzvrătit pe răbdarea nesfârșită), dar răbdarea conștientizată și asumată ca virtute indiferent de împrejurări e lucrătoare, are un scop bine definit, privește către ceva, dar mai ales către Cineva. Nu se poate cultiva răbdarea, ce-i drept, fără inteligența inimii. Omul răbdător manifestă iubire față de semeni, tocmai pentru că din răbdare au izvorând învățăminte despre fragilitate și necesitatea de a trăi în comuniune.
Nerăbdarea, în societatea contemporană, a contribuit masiv la creșterea și înscăunarea egoismului. Nerăbdarea i-a pus în mână sceptrul cu care i-a lovit peste ochi pe toți cei delimitați de autocontrol, prin prisma viețuirii spirituale, culturii și educației, de toate capcanele avântului blazat, artificial – descătușat din dorința de a reuși, indiferent de mijloace și concesii sau de pagube exterioare, produse altora, chiar și cu prețul alterării propriului chip interior, al trădării sinelui. Nerăbdarea de a rodi, iată păcatul! Câți muguri neînfloriți nu se agață de crestele și priveliștile înalte ale societății fără aripi ca să planeze când nerăbdarea altora, asemenea lor, le năruie acea comoditate trădătoare născută din comoditatea vanitoasă de a nu parcurge etapele firești pentru sănătatea personalității de mai târziu. De aceea avem răbdarea drept adăpost și lumină, pentru că alții nu au avut-o. Și de cele mai multe ori, pentru nerăbdarea câtorva, o întreagă comunitate învață să rabde.
O întâmplare din Pateric despre răbdare, pe care o reiau cu fiecare ocazie, sună astfel: „Un frate de obârșie din Roma povestea zicând că era un Bătrân care avea un ucenic bun și din nesimțire l-a scos în afara ușii împreună cu haina lui. Iar fratele răbda, stând în fața ușii. Și deschizând Bătrânul, l-a aflat pe el stând și i-a pus metanie zicând: O, fiule, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit nesimțirea mea. Vino înăuntru și de acum tu să fii Bătrânul și Părintele, iar eu începătorul și ucenicul”. Ce răsplată primește răbdarea când nici nu se așteaptă, pentru că nici nu se oprește din a cânta, în liniștea propriei inimi, despre clipa în care va fi aflat sensul ei.
Justin Dumitru
Sursa: ziarullumina.ro
