A (se) victimiza

Verbul a (se) victimiza este foarte des folosit în româna de azi, atît în unele limbaje specializate, cît şi în discursul politic şi publicistic. A fost semnalat, alături de substantivul victimizare, de Florica Dimitrescu, în Dicţionarul de cuvinte recente (ediţia a doua, din 1997), pe baza unor atestări de la începutul anilor ’90. Cuvîntul a intrat apoi în dicţionarele noastre generale (DEX, Dicţionarul explicativ ilustrat, Noul dicţionar universal), care i-au dat o explicaţie etimologică strict internă (victimă + sufixul -iza). Este însă greu de crezut că termenul ar fi apărut în română spontan, fără legătură cu verbul englezesc victimize, cu echivalente şi în alte limbi romanice (victimer şi victimiser în franceză, vittimizzare în italiană, victimizar în spaniolă etc.). Sensurile şi utilizările specializate, din domeniul psihologic şi sociologic, indică pentru termenul românesc mai curînd statutul de împrumut adaptat.

Interesantă este semantica oscilantă a cuvîntului, marcat de o ambiguitate fundamentală. Folosirea sa tranzitivă (cineva victimizează pe altcineva) corespunde în genere sensului din dicţionare („a face să devină victimă“): „sînt victime ale sistemului care îi marginalizează, îi victimizează“ (forum.softpedia.com). În schimb, în construcţie reflexivă, a se victimiza nu mai are doar sensul consemnat de definiţiile lexicografice („a deveni victimă“); în marea majoritate a cazurilor, înseamnă, de fapt, „a pretinde (în mod nejustificat) că este victimă“.

Ambiguitatea semantică provine în mare măsură din ambiguitatea situaţiei: autotransformarea în victimă e un fapt complex din punct de vedere psihologic, acoperind situaţii de autoagresiune, de autojustificare (cînd cineva este chiar convins de statutul său demn de compasiune), dar şi simple încercări de manipulare. Din toată această varietate de posibilităţi, uzul curent pare să aleagă mai ales asocierea victimizării cu intenţia de înşelare şi minciuna, dezvoltînd conotaţiile negative de rigoare: „P. se victimizează din nou ca să distragă atenţia!“ (stiripe-surse.ro); „Canaliile se victimizează“ (stelian-tanase.ro); „PSRM minte și se victimizează“ (deschide.md); „Minte foarte mult şi se victimizează. Dacă şi în sportul ăsta am ajuns să ne victimizăm… A zis că m-am luat de familia lui…“ (digisport.ro) etc. Există şi contexte în care victimizarea poate fi interpretată ca o atitudine sinceră, dar dăunătoare, deci nerecomandabilă: „Dacă ţi-ai făcut un obicei din a te victimiza pe motiv că viaţa e nedreaptă, ia o pauză şi gîndeşte-te“ (adevarul.ro); „Cu toţii suferim pierderi, avem dezamăgiri de-a lungul vieţii, dar este alegerea fiecăruia dacă se victimizează sau nu“ (5 paşi prin care poţi scăpa de obiceiul de a te victimiza, adevarul.ro). Accepţia negativă a victimizării se actualizează clar în opoziţia dintre a simula şi a fi: „C. nu se victimizează, chiar e victimă“ (deschide.md).

Pînă la urmă, între cele două înţelesuri ale verbului nu se mai păstrează o diferenţiere clară, dependentă de construcţia gramaticală, astfel încît verbul non-reflexiv poate însemna atît „a face să devină victimă“, cît şi „a face să pară victimă“. Diferenţa este fundamentală din punctul de vedere al orientării argumentative a discursului: agentul este fie agresor, fie manipulator, iar obiectul acţiunii este demn de milă într-un caz, de dispreţ sau indignare în celălalt. În genere, doar contextul arată că este vorba de strategii de atribuire a unui rol favorabil, nu de agresare: „B1 TV minimalizează alăturarea U.-B. şi o victimizează pe U.“ (hotnews.ro); „filmul nu îi victimizează pe păgînii politeişti, căci şi ei sînt prezentați ca nişte brute avide de putere şi răzbunare“ (cinemagia.ro). Aceeaşi ambiguitate a căpătat-o şi substantivul victimizare, al cărui conţinut a constituit tema săptămînii în Dilema nr. 202, din 22.12.2007. Într-un articol din numărul respectiv al revistei (Victimizarea, la ei și la noi), Mirel Bănică observa succesul cuvîntului, intrarea sa în limbajul curent, dar şi utilizările destul de diferite, în funcţie de spaţiul cultural în care apare şi de asocierile sale emoţionale. În uzul jurnalistic curent, victimizarea denumeşte mai ales o acţiune de trezire a compasiunii şi simpatiei prin construirea unei imagini de victimă: „Acţiunea de albire sau mai bine zis de victimizare a şefului“ (bursa.ro).

Accepţia (auto)victimizării ca simulare strategică s-a impus în mare măsură în faţa celei a victimizării ca agresare. Există probabil explicaţii sociale ale acestei preferinţe semantice (de exemplu, chiar frecvenţa strategiei, mai ales în viaţa politică). În tendinţa de fixare a sensului au acţionat cu siguranţă şi factori predominant lingvistici, în primul rînd lipsa unui termen simplu pentru a desemna o situaţie care putea fi doar descrisă prin perifraze mai greoaie. Pentru strategia de (auto)atribuire a statutului de victimă lipsea cuvîntul potrivit, mai elegant decît expresiile familiare de tipul a (o) face pe victima. În orice caz, dată fiind frecvenţa sa în uz, sensul „a se pretinde victimă“ ar trebui introdus în dicţionare.

Rodica Zafiu

Sursa: dilemaveche.ro