Religia, o problemă privată?!
„Domnilor, nu se cade să ne afișăm în public opțiunile religioase, doar religia e o chestiune privată, nu-i așa?” Am auzit cu toții, în ultimii ani, repetându-se obsedant acest prețios slogan al democrației de după 1989, iar unii, din păcate, chiar i-au dat crezare! Pentru că – vezi Doamne! – religiozitatea ar fi un fel de emoție sectară, de care omul trebuie neapărat să se bucure la el acasă, așadar, în absența oricărei relații cu alte persoane sau cu vreo altă instituție sau valoare socială. În această accepțiune religiozitatea pare a fi ceva mai apropiat de un soi de alienare mintală narcisică, decât o valoare diacronică a omului, prezentă în însăși ființa lui, de când se află pe pământ, la toate neamurile, indiferent de gradul de civilizație; fapt arătat cu dovezi, printre alții, și de savantul român Mircea Eliade.
Dar oare cum e cu putință să limitezi religia în această zonă a privatului maladiv, când peste tot există semne exterioare ale credinței: mănăstiri, biserici, cimitire, troițe, icoane etc.? Acestea doar arată că religia a fost totdeauna prezentă în societate și că între persoană și semnele religioase exterioare există neapărat relații și manifestări. Prin urmare, pledoaria sistematică pentru îngrădirea religiei într-un perimetru privat înseamnă, în fapt, că se urmărește un soi de constrângere, prin care i se pune în vedere Bisericii, în mod indirect desigur, că i se interzice orice mesaj și orice atitudine publică.
Totuși, aici se află o mică problemă. Ar fi util să afle și societatea seculară că mesajele, în lumea zidită de Dumnezeu, nu sunt doar verbale sau prin manifestări publice, ci mai există și mesaje nonverbale sau pur și simplu prezențe și, mai presus de toate, rugăciunea, care poate fi și tăcută, dar cu puternice efecte publice. Așa cum s-a întâmplat, de pildă, atunci când Moise, rugându-se în tăcere, Domnul a zis: „Moise, ce strigi către Mine?” (Ieșirea 14, 15). Și care a fost consecința? După această rugăciune nevădită și neauzită, tot poporul lui Israel a trecut Marea Roșie ca pe uscat. Iată un gest religios tăcut și tainic, care a mișcat un popor întreg, întrucât a rezonat cu firea lui. Ba chiar mai mult, l-a legat prin fire nevăzute de Atotputernicul Dumnezeu, care a făcut minuni mari și nemaivăzute cu el.
Revenind, ne întrebăm prin absurd, dacă religia este o chestiune privată, atunci spațiul public va rămâne gol sau va trebui umplut cu altceva? Sigur că da. Acesta nu poate subzista cu un conținut vid, iar directorii de conștiință ai societății actuale au și purces la promovarea altor idei și atitudini. Și, întrucât poporul e dezamăgit de politică, cu veșnicele ei falsuri și manipulări, acei oameni care nu voiesc ca mintea omului să se liniștească și să cugete la cele ce țin de firea ei – iar de minte ține cugetarea la cele sfinte și la Ziditorul ei – s-au gândit să aducă ceva cu totul nou și nemaivăzut, cel puțin pe la noi! Așa au început să fie promovate teoriile LGBT și „gender”, concepții ce promovează, așa cum am avut ocazia să mai arătăm, confuzia totală asupra genului uman și nimicirea lentă a stirpei. Însă toate aceste demersuri nu sunt doar niște simple ciudățenii ale modernității, ci praxis-uri, socotite de Biserică drept păcate, indiferent de păruta lor legitimitate socială sau politică.
De aceea, întrucât aceste curente promovează extincția, în chip firesc vor sfârși și ele în extincție. Dar în acest scenariu se vor pierde și acele instituții politice și statale susținătoare ale acestor manifestări hamartice, deoarece nu au înțeles că păcatul nu poate căpăta legitimare în societate. Păcatul, ca și virtutea, nu poate fi abordat în ordine seculară, deoarece ține exclusiv de sfera eclesială. Aici se află domeniul religiei, care în ultima vreme pare a fi supus unor încercări repetate de încălcare a autorității, de către puterea lumească.
În final, s-ar cuveni adăugat că demersul exponenților puterii lumești de a forța spațiul eclesial și de a gira diverse păcate e unul cu totul imatur și ineficace, nepricepând logica fenomenului religios, fie că ține de virtuți, fie de polul opus, al păcatului. De fiecare dată, atunci când se vorbește despre un păcat, se are în vedere înlocuirea lui cu o virtute, respectiv când este dezvoltată o virtute se urmărește eliminarea unui păcat. Astfel, cu cât se va promova mai mult ideologia LGBT, cu atât mai mult se va arăta că avem de-a face cu un păcat opus curăției, familiei, nașterii de prunci etc., și cu cât cele două căi vor deveni mai distincte, cu atât normalitatea va fi mai evidentă.
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
