14 iulie 1789 și tot ce a urmat
Franței lui Ludovic al XVI-lea, pacificate, unite și prospere ca niciodată până atunci, i se urâse cu binele. În saloane, ducese apelpisite și avocați ambițioși, scriitorași fără scrupule și genii libertine, masoni (3/4 din deputații stării a treia, încurajați de eterna rivală, Anglia) și idealiști utopici se amuzau fantasmând la revoluție. De la Palais Royal, în plin centrul Parisului, Louis-Philippe d’Orléans, care se visează Ludovic al XVII-lea, și secretarul lui, Choderlos de Laclos (autorul romanului libertin Legături periculoase, 1782) întrețin agitația revoluționară. În plină criză a grâului, viitorul Filip Egalitate, distribuie bani și pâine parizienilor (aceasta nu-l va scuti să fie ghilotinat la rându-i, în 1793). Trupele sunt în disoluție, soldații dansează pe Champs Élysées și fraternizează prin cârciumi cu poporul. Arhiepiscopul Parisului se refugiază la Versailles. Regele cheamă detașamente din provincie, dar, la rugămințile arhiepiscopului și, fără îndoială, îndemnat de propria conștiință, le poruncește să nu tragă asupra poporului.
Pe acest fond, în 11 iulie 1789, Regele face greșeala de a-l demite pe ministrul de finanțe, bancherul genevez Necker, idol al opoziției, ceea ce exacerbează agitația revoluționară. Necker este repus în funcție în 13 iulie, dar degeaba: nebunia se declanșase. În aceeași zi, poporul răzvrătit atacă Bastilia, citadela medievală devenită închisoare politică VIP, unde erau deținuți doar aristocrați. La acel moment, Bastilia număra doar șapte prizonieri; marchizul de Sade, autorul faimoaselor romane erotice care au consacrat noțiunea de „sadism”, fusese transferat la începutul lunii în altă închisoare. Se trag doar șapte salve împotriva Bastiliei, suficient pentru a-l demoraliza pe comandantul acesteia, Bernard René Jourdan, marchiz de Launay. Poporul, inflamat de diverși demagogi, printre care prosperul avocat Danton, voia sânge. Trupele fuseseră retrase, dezertaseră sau nu aveau ordine clare.
În 14 iulie, răzvrătiții asaltează Palatul Invalizilor, de unde sustrag 32.000 de puști și 12 tunuri. Le lipsește praful de pușcă, care fusese transferat de la Arsenal la Bastilia. Citadela e încercuită de mulțime (954 de persoane primesc titlul de „cuceritori ai Bastiliei” în 1790; 863 vor primi pensii de revoluționari până prin anii 1830-1848); cuprins de panică și fără ordine ferme, de Launay predă Bastilia aproape fără să o apere: garnizoana trage în acea zi o singură salvă de tun. Sunt coborâte podurile, iar mulțimea pătrunde în fortăreață, distrugând totul în cale. De Launay, rănit de o lovitură de sabie, este transportat spre Hôtel de Ville: pe drum, este maltratat și, în cele din urmă, masacrat și decapitat cu un cuțit de buzunar. Capul lui va defila prin Paris în vârful unei sulițe, spre satisfacția poporului revoluționar. Invalizii care mai rămăseseră în Bastilia sunt masacrați sau spânzurați, spre bucuria gospodinelor și a adolescenților excitați de sânge. Am sintetizat narațiunea din cartea lui Noëlle Destremau, Trois jounées pour détruire la monarchie: 14 juillet 1789, 6 octobre 1789, 10 août 1792 (Paris: Nouvelles Éditions Latines, 1988).
Fericită de aceste fapte glorioase, mulțimea se gândește să continue spre Versailles. „Nu vrem să-l judecăm pe Rege, vrem să-l ucidem”, spunea Danton. „Ucideți porcul”, îndemna elegant Legendre. „Trebuie să-l condamăm pe loc la moarte, în virtutea dreptului la insurecție”, credea Robespierre. În 21 septembrie 1792, după numeroase atrocități revoluționare, va cădea și capul nefericitului Ludovic XVI. În drum spre eșafod, Regele strigă: „Poporul meu, mor nevinovat”, dar vocea sa este acoperită de tobele puse prompt la treabă. Călăilor le spune: „Domnilor, sunt nevinovat de lucrurile de care sunt acuzat. Fie ca sângele meu să cimenteze fericirea francezilor!” Regicidul e doar preludiul unei intense terori comuniste, precursoarea ororilor totalitare din secolul XX. „Amicul Poporului”, jurnalistul Jean-Paul Marat, în realitate un „maniac al crimei”, cum îl numește istoricul Pierre Gaxotte (La Révolution française, Paris: Fayard, 1970), îndeamnă poporul să își suprime dușmanii, să își lichideze victimele, să îi atace pe toți cei care posedă trăsuri, valeți sau haine alese. „Masacrați nobilii, preoții, bogații”, îndemna Marat.
Furia revoluționară nu se îndreaptă doar împotriva monarhiei, ci dorește să șteargă toate urmele vechiului regim. În dorința de a face tabula rasa din trecut, revoluționarii năvălesc în bazilica Saint Denis, necropolă regală, și dezgroapă regii Franței – doar Saint Louis nu a fost găsit. Profanatorii de morminte sunt însă profund dezamăgiți, căci se așteptau să găsească în sepulcre bijuterii și coroane, ca recompensă a deranjului. Or, capețienii fuseseră înveliți, goi, în lințolii albe – simplitate demnă de regi creștini. Rămășițele regilor și reginelor Franței, vechi de sute de ani sau recente, sunt aruncate de mulțime în gropi comune săpate ad hoc. Episodul din 1 august 1793 este povestit în romanul Sire al lui Jean Raspail (Paris: Éd. de Fallois, 1991/Livre de Poche, 2001).
Nu era destul. Poporul suveran, adorator al Ființei Supreme, trebuia să distrugă până la capăt. Așa se face că moaștele Sfintei Genoveva (c. 422-502), patroana Parisului, care îmbărbătase oștirile Luteției pentru a rezista hunului Attila, sunt arse și aruncate în Sena; aurul raclei este topit și transformat în monede. Povestea o relatează, printre alții, și Caragiale în schița „Sfânta Ghenoveva”. Pupătorii de moaște n-au mai avut ce să pupe.
După cum probabil ați ghicit, cred că admirabila, măreața, glorioasa, geniala mea Franță, patria tuturor perfecțiunilor universitare, intelectuale, monastice, artistice, arhitecturale sau chiar gastronomice nu are nimic glorios de celebrat în 14 iulie. Urarea mea este deci simplă: vive la France éternelle!
Adrian Papahagi
Sursa: ziarullumina.ro
