Ieşirea din adolescenţa mediatică
Menţionam în articolul de săptămâna trecută că există o anumită frământare cu privire la prezenţa unui preot în spaţiul mediatic. Mai concret, sesizam radicalismul celor care pledează pentru suspendarea oricăror emisiuni „live” (radio, TV, online). Principalul lor argument? Ca să prevenim anumite derapaje sau răspunsuri neinspirate ale vreunui cleric. Că presa „oricum e cu tunurile pe noi, să nu riscăm să le mai dăm şi noi muniţie”. Voi încerca să comentez subiectul, mai ales prin prisma propriei experienţe.
Anii de după 1989 au marcat pentru Biserică ieşirea din „ghetoul liturgic”, dar nu şi spargerea „blocadei mediatice”. Sau, în orice caz, prezenţa clericului în mass-media era destul de rară şi firavă, laicii erau mult mai activi. E şi cazul meu. Laic fiind, începând cu 1998, am fost colaborator al unei pagini săptămânale numite „Monitorul Religios”, găzduită de cotidianul „Monitorul de Iaşi”, actualmente „Ziarul de Iaşi” (ZDI). Acum opt ani, când eram deja preot, redactorul-şef al ZDI, Toni Hriţac, îmi făcea propunerea de a scrie săptămânal un text: „Ani de zile am avut o întreagă pagină dedicată fenomenului religios şi acum să nu avem măcar o rubrică?”. Lui îi datorez, aşadar, imboldul de a scrie constant, şansa de a aduce perspectiva creştină într-o zonă adesea dominată de secular-umanism, de indiferentism religios sau chiar de anticlericalism.
Revenind. Existau, aşadar, în anii de copilărie mediatică, unele pagini sau rubrici găzduite de publicaţii comerciale ori chiar anumite emisiuni la radio/ TV. Majoritatea tratau subiecte din domeniul apologetic sau catehetic. Cam după anul 2000, au început să se înteţească atacurile la adresa clericilor, a Bisericii ca instituţie. Într-o majoritate covârşitoare, fie că era vorba de critici întemeiate, fie că, cel mai adesea, erau atacuri răuvoitoare, chiar calomnioase, poziţia centrelor eparhiale se făcea cunoscută doar prin comunicate de presă. Se comunica aproape exclusiv în mod reactiv, nu proactiv.
Treptat, oamenii Bisericii au început să priceapă că a apela la mijloacele de comunicare în masă reprezintă un imperativ misionar, iar nu un amestec compromiţător cu „cele ale lumii”. Comunicarea a început să se mute tot mai mult pe internet. Au apărut şi reţelele de socializare, cu avantajele şi dezavantajele lor. Astfel, s-a intensificat la cote nemaiîntâlnite prezenţa preoţilor în spaţiul public. Foarte repede au apărut, din păcate, şi derapaje, excese, gafe sau momente penibile. Unii au început să se „propovăduiască” mai degrabă pe ei înşişi. Vedetismul este, trebuie să o recunoaştem, o mare ispită, chiar şi pentru un slujitor al altarului. Ca să nu mai vorbim despre cei ce cad în capcana unor dialoguri „pe mess”, dându-se serios în stambă, uitând că ceea ce se discută azi „în privat”, mâine poate fi trâmbiţat „de pe acoperişuri”. Ca vârstă, eu numesc această etapă drept adolescenţă mediatică.
De multe din păcatele comunicării consider că mă fac şi eu vinovat. Poate că de aceea am şi vrut, de câteva ori, să renunţ şi la rubrica săptămânală, şi la emisiunea „live” pe care o fac la Infinit TV, în colaborare cu portalul Doxologia. O vreme chiar mi-am suspendat contul de Facebook. Însă de fiecare dată am revenit asupra deciziei, rămânând prezent în spaţiul public – ca să împlinesc o lucrare încredinţată, să fac „cele ce sunt dator să fac” (cf. Luca 17, 10). Am văzut şi mult folos, după mărturiile unor persoane. Am avut şi multe „daune”, mi-am făcut şi (mai) mulţi duşmani. Întotdeauna am căutat şi caut – chiar dacă nu-mi reuşeşte mereu – să pun cuvânt de la Dumnezeu şi pentru a apropia de Dumnezeu pe cineva. Am învăţat din greşeli şi încă mai învăţ. Caut să înţeleg mereu care sunt nu doar oportunităţile, ci şi limitele comunicării.
O limită foarte importantă a dialogului „live” este şi rămâne cea a unei intimităţi ce nu se cuvine a fi explorată decât în spaţiul scaunului de spovedanie. Părintele Ioan Florin Florescu, cel care m-a lansat în publicistica religioasă şi care mi-a ales pentru semnătură al doilea prenume, Constantin, în locul celuilalt, de sorginte shakespeariană, are dreptate atunci când consemnează în al său foarte citit „Jurnal scoţian”: „«Situaţiile delicate» se discută numai în intimitatea spovedaniei şi cu fiecare om în mod diferit, în funcţie de contextul lor, de buna cunoaştere a fiecărui caz în parte, de aşezarea omului din punct de vedere spiritual, emoţional, intelectual etc. Altfel, orice emisiune de acest gen, în pofida bunelor intenţii ale participanţilor, nu este decât încă un spectacol obscen de livrare a intimităţii, voyeurismul fiind, totuşi, specialitatea televiziunilor comerciale”.
Se cuvine, dar, a înţelege că există limite în modul în care un preot poate comunica – sau „se deschide” – în public. E tumultuoasă trecerea de la un mod de exprimare la altul – de la ineficientele comunicate oficiale la excesul de opinii şi evenimente de viaţă „împărtăşite” mai ales pe paginile personale de pe reţelele de socializare (eventual bogat ilustrate cu galerii foto). Dar a fost, probabil, o necesitate de etapă, cea a trecerii de la reacţiile copilăroase la manifestările adolescentine. Soluţia este a căii de mijloc, filocalic vorbind. Suprimarea oricărui dialog viu – ce implică, desigur, anumite riscuri – poate că va rezolva ceva, dar nu va aduce nici un câştig. E o atitudine defensivă, un mare pas înapoi. La urma urmei, Mântuitorul nu a zis: „Ascunzându-vă, tăiaţi orice comunicare cu neamurile”, ci: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Dacă e ceva de corectat, să se facă intervenţia la modul chirurgical, nu pauşal. Altminteri, riscăm ca, odată cu apă murdară din balie (cădiţă), să aruncăm şi copilul (adolescentul). Biserica are o experienţă bimilenară în a comunica Vestea cea Bună, însă slujitorii ei de azi se află abia spre finalul adolescenţei mediatice. Se atinge, de acum, pragul maturizării.
Pr. Constantin Sturzu
Sursa: ziarullumina.ro
