Frumusețea va mântui lumea

Vă mărturisesc un gând. Au trecut ceva ani de atunci… Se întâmpla undeva prin 2000, când, întorcându-mă în vacanţă de la studii din străinătate, le-am spus unor buni prieteni că sunt încă tare bucuros pentru ţara noastră, deşi îmi dau şi eu seama că totul se duce de râpă. Sunt bucuros, ziceam atunci, că românii au încă priviri vii, sunt expresivi, sunt frumoşi. Cu românii mă simţeam încă acasă, îmi aminteau de tot ce însemnase copilăria mea, adolescenţa şi, cumva, de tot ceea ce simţeam că sunt eu însumi. „Românii sunt inteligenţi, au încă ceva de spus, au o însuflețire pe care nu o mai văd dincolo, în Occident”, le tot repetam. Toţi se arătau uimiți şi, poate doar dintr-un anume bun-simţ – cu adevărat românesc, vezi bine! – nu mă contraziceau mai mult decât prin această uimire. Eu însă mă mâhneam, pentru că neînţelegând, în realitate, ce spuneam, ei nu se puteau bucura la fel ca mine de faptul că trăiesc între români. De altfel, în acea vreme se înmulţiseră cei care îşi părăseau ţara îmbrăţişând himera ce poartă numele de Occident.

După aceea, în fiecare an, ori de câte ori reveneam în ţară, o presimţire sumbră îmi cuprindea sufletul. Oare tot acolo o să ajungem şi noi?… Prin 2008, dacă-mi aduc bine aminte, un mare profesor italian venit în România le spunea studenţilor de la Universitatea din Bucureşti că în Occident testul cu petele de cerneală nu se mai poate folosi în evaluările psihologice, pentru că tinerii noii generaţii nu-și mai pot imagina în aceste pete lucruri ce ţin de genul lor bărbătesc sau femeiesc, de felul lor personal de a fi. În fine, studenţii români au râs, la care profesorul le-a replicat: „Peste 15 ani s-ar putea să fie şi la voi la fel!”.

Deşi rareori reţin numele persoanelor când fac cunoştinţă cu cineva, am totuși o memorie vizuală foarte bună când e vorba să-mi amintesc chipul cuiva întâlnit în trecut. Şi cred că e firesc, căci energia chipului, privirea sunt cele ce vorbesc cel mai mult despre un om. Aşadar, nu o dată mi s-a întâmplat să recunosc după mulţi ani un chip văzut cu totul întâmplător, o persoană cu care nu schimbasem nici măcar un cuvânt. În acest context, am fost uimit recent când un prieten apropiat mi-a spus că-i este tot mai greu să-şi evoce chipul actorilor din filmele ultimilor ani, că-i este tot mai greu să identifice în memoria vizuală chipul unui tânăr din noua generaţie, dintre cei care fac mari eforturi ca să fie în ton cu ceilalţi, sau mai curând cu cei de pe micile ecrane, din filme sau de pe internet.

Am verificat şi, într-adevăr, survolând la repezeală două filme americane, creaţie a ultimilor ani, în paralel cu alte două filme mai vechi, de dinainte de 1990, unul rusesc şi altul românesc, am constatat că nici măcar a doua zi nu-mi mai puteam aminti fețele personajelor din filmele recente, pe când feţele celor din filmele vechi mi-au rămas întipărite în memorie, şi cred că mulţi ani îmi vor mai stărui încă. Asta, deşi, repet, am consumat un film de 90 minute în cel mult 15.

Mă gândesc că, dintotdeauna, chipul omului a fost un fel de „concentrat”, de chintesență a tuturor experienţelor trăite de el de-a lungul vieţii, a luminii soarelui ce răsare în fiecare dimineaţă, a frumuseţii specifice fiecărui anotimp, a mirosului pământului reavăn şi al tuturor oamenilor întâlniţi în viaţă, fiecare cu povestea lui. Pur şi simplu te bucurai să trăieşti printre oameni, tocmai pentru că fiecare avea ceva de spus despre lumea sau familia sa, din experienţa vie a tuturor lucrurilor trăite, a vieţii şi a morţii celor iubiţi. Fiecare avea o bucurie sau o durere pe care trebuia să ţi-o împărtăşească.

Acum însă observ cu oarecare mâhnire că, tot mai puţin, oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă au feţe memorabile, ca să nu spun mai mult. Oare nu sunt şi eu unul dintre ei? În cel mai bun caz, lipseşte sclipirea aceea din ochi, bucuria explozivă de a trăi, pe care parcă nici copiii sau adolescenţii nu o mai au. Lipseşte frumuseţea.

Aceşti oameni, mă întreb, nu sunt oare plămădiţi de aceeaşi mână dumnezeiască, asemenea celor din urmă cu o generaţie sau două, nu sunt și ei destinaţi veșniciei încă din pântecele maicii lor? Nu au primit şi ei la naştere bucuria de a trăi şi a iubi frumosul, de a lupta pentru bine şi pentru dreptate, pentru adevăr şi credinţă? Desigur, Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni, ci mai curând noi ne nedreptăţim pe noi înșine, când alegem sau ne lăsăm seduşi de cele urâte ale lumii. Urâte, pentru că păcatul se reflectă în ele.

De bună seamă, cei care îşi sfinţesc viaţa sunt hieratici, transparenţi şi luminoşi, se aseamănă chipurilor din icoane, indiferent în ce vreme vor trăi. La celălalt pol, cei ce se închină idolilor ‒ indiferent de natura lor ‒ se întunecă la faţă, se buhăiesc, se opacizează. Nu de puţine ori mi-a fost dat să observ cât de mult se aseamănă marile vedete de heavy metal cu diavolul pe care atât de mult se muncesc să-l imite. Eu unul nu am abilitatea de a-i distinge. Noi însă unde ne aflăm? Undeva pe scara aceasta, mai aproape sau mai departe de Lumina pe care o iubim, sau de întunericul de care ne lăsăm seduşi. Ne asemănăm, bunăoară, cu tot ceea ce ne dorim să întruchipăm, cu toţi cei sau cele întru care ne odihnim. Căci, da, fascinaţia şi dorinţa sunt cele care ne aproprie, ne înrudesc cu ființele sau lucrurile cu care vrem să ne unim.

Capcana cea mare astăzi este, cu siguranţă, lumea virtuală. Acolo poţi dobândi orice plăcere, orice putere, însă cu un preţ pe care puţini îl pot bănui. Este vorba de însăşi lepădarea chipului lui Dumnezeu, de renunţarea la el în favoarea asemuirii cu personajele plăsmuite, care nu au nici o suflare de viaţă în ele, nici măcar cât dobitoacele cele mai de ocară. Căci porcii şi ulii, şerpii şi şacalii au fost lăsaţi de Dumnezeu așa încât, chiar dacă chipul lor vorbeşte despre lăcomie sau mândrie, despre viclenie sau tot ce poate fi mai animalic şi mai neomenos, ele cel puțin sunt reale şi, până la urmă, ştii cum să te raportezi la ele. Știi ce alegi. Lumea virtuală însă îţi dă impresia că exiști, dar parcă ar vrea să-ţi anihileze cu totul fiinţa. Şterge, proporţional cu timpul alocat ei, asemănarea cu Dumnezeu-Omul, căci ne face să nu ne mai trăim propria viaţă, să nu mai fim subiectul propriilor gânduri, aspiraţii şi idei.

Mi-aș dori mult să nu mai ştiu nimic din toate acestea. Îmi par prea grele pentru a le mai putea duce. Dar Dostoievski însuşi trăia într-o lume care, încă de atunci, o anunţa pe cea de azi, deşi ecranele nu funcționau decât ca fantasmagorie individuală sau ideologie de grup. Încă de atunci oamenii îşi făceau dumnezei din propriile idei şi fantezii, prin care să se războiască împotriva singurului Dumnezeu. Încă de atunci urâtul începuse să pună stăpânire pe lume, lucru pentru care marele prozator, poate cel mai mare din cei născuţi pe pământ, a lăsat lumii o soluţie, probabil singura pentru omul care nu Îl caută pe Dumnezeu: „Frumusețea”, spune el, „va mântui lumea”. Şi, într-adevăr, în cărţile lui, dincolo de abisul stărilor sufleteşti celor mai contradictorii, chiar demonice adesea, afli omul frumos, afli scânteia dumnezeiască ce luminează până și în cele mai ascunse cotloane ale sufletului uman.

De la această scânteie ar trebui să plecăm pentru a ieşi din nou la Lumină, ca oameni, ca popor, ca popoare. Iar ghidul nostru, înaintemergătorul nostru pe acest drum rătăcitor, printre oglinzile paralele ale ecranelor de tot felul, nu poate fi decât Frumusețea lui Dostoievski, care, prin natură şi prin oameni, prin tot binele şi prin toate iubirile curate, ne va scoate la viaţă. Frumos devine numai cel care se împărtăşeşte de Frumos.

Spunea undeva Sfântul Vasilie cel Mare că, atunci când vom ajunge la poarta Împărăţiei şi vom bătea, s-ar putea să auzim glasul lui Hristos, care ne va spune: „Cine eşti tu? Nu te cunosc!”. Ce vrea să însemne asta? Pur şi simplu, că Dumnezeu nu-l va recunoaşte şi nu-l va primi în casa Sa pe omul care nu-I poartă chipul, care nu şi-a câştigat prin propria-i viaţă condiţia de fiu al lui Dumnezeu.

Ne rămâne, aşadar, Frumuseţea, acolo unde o mai putem găsi, în adâncul nostru, întâi de toate. Să o scoatem la iveală, să o punem în lumină, să o întrupăm în viaţa noastră, în tot ceea ce suntem, căci tot ceea ce este frumos, bine, adevăr, la El ne conduce, la bucuria de a ne afla sensul şi viaţa. Se vorbeşte atât de mult în lumea noastră de alegere, de alegeri. De ce oare amânăm atât de mult clipa în care să alegem hotărât Viața, adică Totul, renunţând la atât de puţin?!

Renunțând, adică, la nimic.

Virgiliu Gheorghe

Sursa: familiaortodoxă.ro