Mântuirea postacului
Protagoniștii celor mai mari pelerinaje din țară sunt doi sfinți ale căror vieți sunt asemănătoare. Și Sfânta Parascheva, și Sfântul Dimitrie cel Nou au ales calea monahismului și a pustniciei. Au trăit cât mai retras cu putință, practic cvasinecunoscuți pentru contemporanii lor. Străini chiar și pentru cei din locurile natale. Cei doi sfinți nu au lăsat nimic scris și nici nu a scris despre ei vreunul dintre cei care i-au cunoscut în viață. Trupurile lor neputrezite, luminate de har, au fost găsite la mult timp după o moarte în deplin anonimat. Iar acum se bucură de o atât de mare popularitate! Dacă scoatem din ecuație puterea și lucrarea lui Dumnezeu, omenește vorbind chiar nu există o explicație pentru afluxul mare de pelerini la racla cu sfintele lor moaște. Orice specialist din domenii precum jurnalism, sociologie, psihologie, PR, marketing etc. ar trebui, dacă ar studia cu onestitate cultul celor doi sfinți, să ajungă la concluzia că e un fenomen cu rădăcini inefabile.
Mai mult. Cei doi sfinți par a fi mai degrabă inactuali în epoca internetului și a exploziei de tehnologie. Sub presiunea lumii, și creștinul de astăzi este ispitit să caute validare nu în adâncul cel din cămara inimii, ci în reacțiile celor… nu, nici măcar ale celor din jurul său, ci mai degrabă ale celor din lista de prieteni de pe rețelele de socializare. E o grabă mare în a ne face publice fapta cea bună, gândul cuvios, grija față de ceilalți. Excepție fac autobiografiile duhovnicești publicate antum, extrem de ziditoare, cum e lucrarea „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” a părintelui Sofronie Saharov. Dar extrem de grave sunt situațiile în care degetele noastre au uitat cum să „deruleze” șiragul de metanii, fiind mai familiarizate cu tastaturi și ecrane tactile.
Mai e posibilă mântuirea celui dominat de duhul formulei pseudocarteziene: „Postez, deci exist”? Departe de mine intenția de a minimaliza importanța comunicării pe rețelele de socializare. Eu însumi am cont de Facebook și am beneficiat în multe situații de avantajele oferite de acest tip de relaționare. Însă, ca în orice întreprindere omenească, ispitele apar și aici. Într-atât de mult, încât actul postării poate deveni foarte lesne unul pătimaș. Utilizatorul riscă să degenereze până la condiția postacului – un termen prin care înțeleg nu doar pe cel care, plătit sau gratuit, face o anumită propagandă, ci și pe cel care se identifică tot mai mult cu „varianta” sa virtuală.
Așadar, dacă ești extrem de activ pe internet, fă-ți un test și vezi dacă mai ești pe Cale. Poți rezista fără să publici o fotografie în care apari într-o ipostază extrem de cucernică? Poți ține doar pentru tine un gând ziditor, care ți-a venit după participarea la Sfânta Liturghie? Deși ai o replică extrem de reușită într-o polemică publică, reușești să te abții a interveni? Cauți mereu să ignori numărul de like-uri de la postările tale? Dacă răspunsul e afirmativ la unele ca acestea și mai simți și cum crește în inima ta întrebarea: „Ce-mi mai lipsește ca să dobândesc viața de veci?”, atunci să știi că nu ești departe de Împărăție.
Sfinții Parascheva și Dimitrie ne învață că cele mai reușite „postări” sunt cele de pe „tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 3). Inspirați de ei, e nevoie să reînvățăm mereu lucrarea lăuntrică. Cu cât se fac mai în ascuns cele duhovnicești, cu atât mai mult vor străluci ele și înaintea oamenilor. Ce importanță mai are dacă ele devin publice doar după moarte sau chiar la secole distanță, atâta vreme cât poza de profil se preschimbă în icoană?
Pr. Constantin Sturzu
Sursa: ziarullumina.ro
