Haina primită în noaptea Crăciunului

Vederea este simţul cel mai perceptiv, ea îţi dă experienţa cea mai stabilă. Nu spunem fiecare dintre noi, atunci când vrem să convingem pe cineva de un lucru, cuvintele: „Am văzut cu ochii mei!”? În Vechiul Testament, Moise a cerut pe Muntele Sinai să vadă faţa lui Dumnezeu. Iar în Noul Legământ, chiar după Înviere, Apostolul Toma a replicat celor care doreau să-l încredinţeze de ridicarea din morţi a Mântuitorului şi care-i spuneau: „Am văzut pe Domnul!”, zicându-le: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, nu voi crede”. Şi ce este credinţa? Credinţa, spunea un părinte grec îmbunătăţit, Nicolae Koghionis, înseamnă să vezi soarele în miezul nopţii. Povestea de Crăciun ne vorbește în acest an despre convertirea unui tânăr din Belarusul comunist al secolului trecut.

Serghei era un adolescent aflat în ultimul an la un colegiu de prestigiu din Minsk. Primul trimestru din clasa a XII-a se terminase. Veniseră rezultatele ultimelor teste şi băiatul nostru se grăbea să prindă trenul spre casă. Picioarele lui se afundau în zăpadă şi lăsau în urmă o linie întreruptă şi confuză. Era atât de vesel, deşi în Belarusul comunist al anilor ’80 nu prea existau motive de bucurie pentru provincialii care locuiau în capitala ţării, în afara revederii celor dragi de acasă şi a rezultatelor bune obţinute la învăţătură. Serghei rămăsese la Minsk până în Ajunul Crăciunului pentru a se întâlni cu nişte prieteni, dar şi aceştia, ca şi el, plecau să petreacă ultimele zile din an alături de familiile lor. Era aşadar în noaptea Crăciunului şi cu toată graba lui de a ajunge acasă, într-un orăşel din nordul ţării, toată bucuria lui Serghei de a se întâlni cu părinţii şi bunicii lui s-a transformat într-un chin de neînchipuit. Trenul s-a defectat, astfel că liceanul a trebuit să schimbe ruta, luând autobuzul, care, din cauza drumurilor blocate de zăpadă, l-a lăsat într-o localitate aflată la câţiva kilometri de orăşelul natal.

Când crezul tău nu se verifică în realitate, eşti întemeiat pe neadevăruri

Băiatul nu putea străbate pe jos drumul pentru că lapoviţa era atât de intensă, încât nu se mai vedeau nici indicatoarele rutiere de pe marginea şoselei.

Serghei nu ştia pur şi simplu unde se află. Nu fusese niciodată în acel cartier şi voia să afle calea cea mai scurtă pentru a nimeri drumul cel bun. Dar iată că vreo cinci-şase persoane se apropiară de el şi intrară într-o clădire alăturată ce părea a fi o biserică. Serghei nu intrase în viaţa lui în biserică şi nici nu ştia ce se face acolo. Ştia doar că unele femei bătrâne, „habotnice”, cu idei şi haine ciudate, se adună acolo, poate chiar ilegal, pentru a submina statul. Aceste lucruri îi fuseseră băgate în cap la şcoală. Orice contact cu biserica îl punea într-o postură proastă, ca să nu spun periculoasă de-a dreptul.

Aşa că Serghei trebuia să plece din curtea bisericii cât mai repede. Dar în loc să facă stânga-împrejur, ca magnetizat, a intrat încet-încet în biserică. Era un străin printre străini. Dar ciudat, nimeni nu s-a întors să-l privească şi nu s-a arătat deranjat că intrase. Liniştea şi seriozitatea îi făceau pe toţi cei prezenţi foarte concentraţi la ceea ce se petrecea acolo. Oamenii plini de bucurie psalmodiau într-un cor polifonic: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Pe toată durata Liturghiei, Serghei nu a auzit nici un cuvânt împotriva sistemului politic, oricât s-a străduit. Voia să aibă un alibi dacă l-ar fi pârât cineva pentru prezenţa lui acolo. Însă nimic nu era suspect, nimic viclean. Preotul vorbea despre iubire, pocăinţă şi iertare, despre înţelegerea şi jertfa necesare pentru ca un suflet să se mântuiască. Întreaga iconografie de pe pereţi transmitea sufletului o pace adâncă.

Serghei începuse să se îndoiască în sufletul său de ceea ce învăţase despre Biserică şi creştini, în general, la şcoală.

Chinuitoarele întrebări

Spre sfârşitul slujbei, toţi au primit dintr-un vas de metal ceva cu o linguriţă, apoi, la scurt timp, au plecat spre casele lor. A plecat şi Serghei. Zăpada se oprise.
Mijeau zorii unei noi dimineţi. Ajuns acasă, părinţii s-au bucurat de venirea lui, dar, văzându-l obosit, l-au lăsat să se odihnească. Însă liceanul plecat de curând din Minsk nu reuşea deloc să adoarmă. Se răsucea în pat ca un titirez şi scenele din biserică îi treceau prin faţa ochilor străpungându-i inima: „Câţi în Hristos v-aţi îmbrăcat…” Dar cum şi cine s-a îmbrăcat în Hristos? Este Hristos vreo haină? Hmmm… Chinuitoare întrebări.

Serghei era plin de frământări. Cum de lăsase ca toate acele gânduri să-i străbată mintea? Cum de se clatină acum din temelii toate cele considerate ştiute, sigure şi de la sine înţelese?

Adolescentul voia să se convingă că ceea ce văzuse cu o noapte în urmă nu erau închipuiri. A doua zi, i-a lăsat pe părinţi să plece la serviciu, căci în URSS, din care făcea parte şi Republica Sovietică Belarus, de sărbători se muncea, şi schimbându-şi hainele s-a dus, asemenea unui detectiv, în biserica vizitată în ajun. S-a aşezat într-un colţ unde lumina nu era foarte puternică şi a început să privească curios fiecare lucru, pereţii, icoanele, oamenii, tot. Surpriză, era din nou aceeaşi ceremonie.

„Voiam să văd, adică… să ştiu”

La sfârşit, toţi treceau prin faţă, se închinau la icoane, le sărutau şi făceau plecăciuni înaintea lor, după care sărutau mâna preotului care-i miruia şi plecau. Serghei nu ştia cum să procedeze. Voia să plece, dar cum? Fără plecăciune, fără semnul crucii… Ar fi dat de bănuit. Voia să rămână ultimul. Dar nu a apucat, pentru că preotul văzându-l i-a spus: „Bine-ai venit, fiule. Cu ce ţi-aş putea fi de folos?” Serghei încremenise. Fusese descoperit. Trebuia să spună ceva, fiindcă privirea celui care-i vorbise îl ţintuia plină de siguranţă. Aşa că a îngăimat derutat: „Voiam să văd, voiam, adică întâmplător, aşa… să ştiu”.

Preotul a simţit că băiatul se pierduse cu firea, aşa că l-a poftit în biroul său aflat într-o cămăruţă din lateralul bisericii. „Spune-mi, tinere, ce n-ai înţeles, ce te-a impresionat din cele văzute şi auzite?“

În cancelaria bisericii era destul de răcoare, dar pe Serghei îl trecuseră transpiraţiile. „Toate. Toate şi nimic, a răspuns liceanul. Adică…” „Din cele de azi sau din cele de ieri?”, a continuat preotul cu blândeţe, dar şi cu o statornicie dezarmantă şi dibace care descuia inimile încuiate. Serghei era şah-mat, dar încet-încet s-a liniştit. După ce a mai discutat un timp cu preotul, acesta i-a dăruit o carte şi i-a spus că e pregătit şi îl aşteaptă să discute despre orice nedumerire sau problemă întâmpinată pe parcurs. Începuse trimestrul al doilea de şcoală, dar discuţiile cu părintele Vasile, căci aşa îl chema pe preot, nu se răriseră. Dimpotrivă, când venea la părinţi, Serghei plutea, era alt om, se bucura, cânta. Simţea că nu-l mai încap nici casa, nici drumul. Dar nu putea să împărtăşească trăirile lui cu ai săi, care-l credeau îndrăgostit de vreo fată. „Sunt simptomele adolescenţei. O să-i treacă. Aşa e tinereţea. Crede că toată lumea îi aparţine şi că o poate schimba la o simplă mişcare.”

Serghei era îndrăgostit, dar de o Lumină care-i inunda inima. Îi convenea că părinţii gândeau astfel despre el. Era o dezorientare perfectă pentru ei şi un alibi perfect pentru călătoriile tot mai dese dinspre Minsk acasă. „Cum o cheamă? E din clasa ta, ştrengarule?”, îl tachina tata.

„Vă voi spune atunci când o să fiu absolut sigur. Acum, orice aş zice, ar fi o nebunie. Întâi să se potolească primul entuziasm. Mai avem de mers…”

Un naş-surpriză

Dar Serghei ştia ce voia să facă. Voia să se boteze. Învăţase Crezul, îşi cumpărase o cruciuliţă şi se ruga ca acest pas să-l facă cât mai discret, pentru a nu-i expune neplăcerilor pe părinţii şi bunicii lui. Şcoala se terminase. Vacanţa a trecut şi ea ca un fum.

Serghei se pregătea intens pentru intrarea în biserică. A stabilit împreună cu preotul ca în noaptea de Crăciun să fie botezat. Nu uitase că pentru această Taină a Bisericii e nevoie şi de un naş, dar preotul îl liniştise spunându-i că-i găsise el o persoană de încredere. Numai că atunci când a început slujba Botezului, o umbră care până atunci stătuse liniştită în întuneric a şoptit: „Serghei, sunt bunica ta, Sveta. Eu voi fi naşa ta”.

Nu. Nu putea să se întâmple una ca asta. Doar băiatul nu spusese nimănui nimic. Dar un lucru era clar. În ţara asta, în Belarus, toţi erau urmăriţi de toţi. Până şi cele mai secrete lucruri erau cunoscute de cei care trebuiau să afle despre ele.

Dumnezeu nu Se arată ochilor care nu ştiu să privească şi nici nu va vorbi vreodată în urechile celor care nu ascultă.

Dar a şti să priveşti, a şti să asculţi sunt daruri dumnezeieşti. Pe ele le primeşti de Sus. Însă a vrea să vezi şi să auzi Adevărul ţine de noi. Serghei nu ştia decât minciuni despre Hristos şi Biserică, dar a vrut să cunoască Adevărul. Şi Acesta l-a făcut liber.

(Adaptare de Augustin Păunoiu după povestirea În primul rând din volumul „De la Urali la ceruri” de Eleni Hatzimihail, Ed. Egumeniţa, 2019)

Sursa: ziarullumina.ro