Provocările modernităţii

Trebuie să recunoaştem că trăim într-o vreme în care omenirea se confruntă cu cea mai mare provocare, aceea de a distinge între realitate şi ficţiune, dar şi între adevăr şi propagandă. Percepţia adevărului a fost întotdeauna o provocare pentru lume, iar în era informaţiei, pe care o traversăm, aceasta a devenit de o importanţă capitală.

Dacă ne pasă de ce punem în gură, spunea cineva, ar trebui să ne pese şi de „dieta media”, de ceea ce punem în mintea noastră prin selecţiile pe care le facem.

Trăim într-un univers care ne spune că imaginea nu minte şi că a vedea înseamnă a crede. De fapt, avem aici opusul credinţei. A crede înseamnă a nu vedea, vorba lui Steinhardt, iar Sfântul Apostol Pavel e limpede, „nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 14)

Realitatea credinţei nu ţine de a vedea, ci de încredinţare, de nădăjduire, este „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1). Are părintele Nicolae Delarohia o întreagă pledoarie despre verbul „a crede” în „Dăruind vei dobândi”.

Corectitudinea politică celebrează diversitatea, dar nu pe cea de opinii

Lumea în care ne ducem viaţa, pe fondul ideologiei corectitudinii politice, încearcă să redefinească normalitatea. Marxismul cultural vizează schimbarea mentalităţilor şi a comportamentelor din cadrul societăţii într-un mod bizar (ca să nu spun nefiresc). A introdus cu putere un concept de relativism faţă de tot ce ne înconjoară, dar, mai ales, conceptul de deconstructivism, încercând să ne convingă că orice text ilustrează opresiunea negrilor, femeilor sau homosexualilor, prin aplicarea unei grile de lectură care „găseşte” asemenea sensuri în cuvintele textului, indiferent de sensul lor real. Este o nouă limbă de propagandă care încearcă să se multiplice malign în corpul sănătos al societăţii virtuale.

Ne aflăm în faţa unui fenomen pe care George Orwell îl creionează cât se poate de limpede: „Cu cât societatea se îndepărtează mai mult de adevăr, cu atât îi urăşte mai adânc pe cei care îl rostesc”. Dacă oamenii vor spune că scopul corectitudinii politice este să celebreze diversitatea, atunci, ea trebuie să includă şi diversitatea de opinii, altfel nu are nici un sens. Vezi cazul recent al regizorului Andrei Şerban, care şi-a dat demisia de la Universitatea Columbia din Statele Unite, datorită acestei corectitudini politice care impune un anumit tip de diversitate. În numele diversităţii, al incluziunii, al egalităţii şi al tuturor lucrurilor bune se fac, de fapt, multe lucruri rele.

Pericolul în lumea adevărului alternativ este că aici nu mai există alb şi negru

Acest fond este alimentat azi prin „fake news”-uri ale căror campanii sunt gândite pentru a semăna confuzie şi neîncredere, dar şi pentru a adânci faliile socioculturale folosind tensiunile religioase, etnice şi rasiale. Una dintre cele mai importante lucrări scrise la noi este cea a jurnalistului Marian Voicu: „Matrioşka mincinoşilor. Fake News, Manipulare, Populism”, care explică pe larg fenomenul dezinformării în care „adevărul alternativ” – minciuna este cel mai bun vehicul pentru emoţie în media de azi.

Chiar dacă dezinformarea instituţionalizată este veche de cel puţin o sută de ani, noutatea este adusă de reţelele de socializare care propagă exponenţial fake-ul, permiţând celulelor de propagandă să se extindă ca un virus în corpul societăţii. Nu mai este o noutate campania Cambridge Analytica, ce a putut influenţa alegerile în mai multe state ale lumii pe baza profilului psihometric al fiecărui alegător actualizat automat cu datele pe care fiecare le generează online.

Trebuie să recunoaştem că există o apetenţă a presei actuale de a transforma orice „fake news” în „breaking news”, fie că vorbim de aspecte religioase, politice sau sociale.

De ce avem nevoie de repere?

La ce i-ar fi necesare toate aceste informaţii creştinului de azi care tânjeşte după transformarea lăuntrică a fiinţei sale? Un posibil răspuns ni-l dă eruditul părinte Jaroslav Pelikan într-o admirabilă carte, „Creştinismul şi cultura clasică”, ce analizează modul în care Părinţii capadocieni au ştiut să transmită societăţii de atunci o viziune echilibrată asupra modului în care creştinul trebuie să se raporteze la o societate pluralistă religios şi cultural, fără a avea complexe de inferioritate şi afirmând răspicat bogăţia de sens a evenimentului hristic.

Asumarea lecţiei acestor gânditori creştini şi sfinţi i-ar scuti pe mulţi creştini de eforturile inutile în raporturile lor cu globalizarea culturală contemporană, cu alteritatea religioasă, cu ştiinţele pozitive şi cu toate provocările venite din aceste direcţii.

Exerciţiul dăruirii de sine, prima lecţie de educaţie creştină

Dan Tomuleţ, în „Declinul culturii şi misiunea Bisericii”, ne atrage atenţia că Biserica are nevoie de înţelepciunea de a nu-şi mai confunda misiunea cu propaganda denominaţională şi de a pătrunde cu lumina Evangheliei şi braţele proprii în miezul adevăratelor probleme ale omului. Şi nu cred că nu se străduieşte s-o facă.

Primul lucru pe care ar trebui să-l educăm fiecare creştin în sinea noastră ar fi inima, cu capacitatea ei de a se dărui amplu şi deplin, de a se deschide pentru a lăsa lumina dumnezeiască să pătrundă adânc, în cele mai mici cotloane, alungând întunericul. E mare nevoie de exerciţiu!

Primii creştini au avut conştiinţa chemării la o întrunire în unitate, la o ecclesia. Ceea ce-i unea nu era acceptul unor principii sau valori teoretice, ci acceptarea chemării care le-a schimbat radical viaţa: a transformat indivizii – monadele izolate – într-un trup unitar, în Biserică.

Ne lipseşte acest sentiment de unitate pentru că nu avem sentimentul de comunitate foarte dezvoltat. Îl aşteptăm din exterior, fără a înţelege că, de fapt, suntem darul pe care îl oferim comunităţii eclesiale din care facem parte.

Tot acest cromatism religios şi social, alimentat de tot felul de ştiri, mai mult sau mai puţin „fake”, ne face pe mulţi să pierdem realitatea comuniunii liturgice care ne-ar exersa chipul comunitar al mărturisirii lui Hristos.

E o apoftegmă în Pateric care ne lămureşte pe deplin în privinţa modului în care creştinul e necesar să se raporteze la Biserica sa: „A zis un Bătrân: Dacă cineva rămâne într-un loc şi nu face lucrul locului, locul îl alungă ca pe unul care nu face rodul locului”. Să luăm aminte!

Pr. Prof. Cristian Muntean

Sursa: ziarullumina.ro