Dar vorbele!

Deși îmi dau seama că vin în contradicție cu spusele Apostolului (I Corinteni 6, 18-19: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromițător și angajează complet persoana umană, cred că păcatul supărării și al enervării este mult mai grav.

Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează și se răstește, insultă și-și iese din fire, nu numai că se dedă în urât spectacol, dar se și rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului și Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor și metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temnițele de la Sing-Sing și Dartmoor păcatele săvârșite nu strigă mai disonant și mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin și insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arțăgoși și îmbufnați. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptățile și complicațiile lumii, harța însă nu.)

Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deși dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufletești de neîmpăcată opoziție cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice și imense îndepărtări de la recunoașterea deșertăciunii celor lumești. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporții și prinde vâlvătăi și pune în cumpănă toată măreția facerii și toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mișcător al mâniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat își merită numele, câștigă sută la sută și fără niciun efort.

Dar vorbele!, vorbele acelea la nivel de mușcătură de câine ce se repede pe furiș, la nivel de lătrături chelălăite și colți arătați de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelație cu involuntara îmbrâncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăși vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului, îl prezintă Sfântul Apostol Iacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toți greșim în multe chipuri și dacă nu greșește cineva în cuvânt acela este bărbat desăvârșit, în stare să se înfrâneze în întregime.”

De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmația că împărăția mea nu este din lumea aceasta decât turbarea verbală a nervosului din autobuz.

Monahul Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992

Sursa: urcusspreinviere.ro