„Cuvintele lovesc în urechi, rugăciunea merge la inimă”
Întreaga învățătură duhovnicească a Sfântului Porfirie Kavsokalivitul este luminoasă, așa cum i-a fost și viața. Cuvintele prin care au fost consemnate povețele sale transmit, dincolo de litera și de înțelesul lor, o căldură care, la un moment dat, inundă duios inima cititorului. Esența acestei învățături deosebite este concentrarea atenției asupra lui Hristos, a binelui, a aspectelor pozitive ale existenței și pe ignorarea înrâuririlor demonice, a răului și a neîmplinirilor de care este atât de plină viața oamenilor, mai ales acum, în zilele noastre.
De-a lungul îndelungii sale vieți (1906-1991), Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul s-a confruntat cu problemele pe care mulți părinți le-au întâmpinat în relația cu propriii copii, el cunoscând amănunțit și traumele produse în sufletele plăpânde de o educație deficitară sau chiar nocivă. În mod eronat, suntem obișnuiți să considerăm că educația copiilor noștri începe după un anumit număr de ani de la momentul ivirii pe lume a acestora. Sfântul Porfirie ne învață altceva, accentuând importanța decisivă a sentimentelor pe care le cultivă mama asupra viitoarei personalități a copilului: „Educarea copiilor începe din clipa zămislirii lor. Embrionul aude și simte în pântecele mamei sale. Într-adevăr, aude și vede cu ochii mamei. Îi percepe mișcările și sentimentele, chiar dacă mintea nu-i este dezvoltată. Se mâhnește mama, se mâhnește și el. Se înfurie mama, se înfurie și el. Toate simțămintele mamei (de tristețe, durere, frică, stres) sunt și simțămintele lui. Dacă mama respinge embrionul, dacă nu-l iubește, el simte și în suflețelul lui apar răni, care-l vor însoți pe toată durata vieții. La fel se întâmplă și cu simțămintele sfinte ale mamei. Sentimentele de bucurie, pace, dragoste față de embrion îi sunt transmise acestuia într-un chip tainic, așa cum se întâmplă cu copiii după nașterea lor”.
Nu de asprime au nevoie copiii, ci de dragostea și harul din sufletul părinților
Sfântul Porfirie îi învață pe părinți că nu vorbele sunt grăitoare și eficiente în educație, ci efortul constant pe care îl fac adulții de a se nevoi pentru Dumnezeu, de a dobândi virtuțile. Acest efort ascetic trebuie întreținut continuu și în relația cu fiii sau fiicele noastre – mama și tata trebuie să se arate iubitori, blânzi, răbdători: „Părinții trebuie să se dăruiască iubirii de Dumnezeu. În preajma copiilor trebuie să devină sfinți prin blândețea, răbdarea, iubirea lor. În fiecare zi trebuie să o ia de la început, să dea dovadă de o altă stare de spirit, de entuziasm și de dragoste față de copii. Și bucuria de care se vor împărtăși, sfințenia care îi va cerceta vor face ca asupra copiilor să se reverse harul”. Adulții uită adesea că dragostea nu este un simplu sentiment care se ivește și dispare în lăuntrul sufletului, ci este o trăire care se manifestă în exterior. Să ne amintim că doctorul Gary Chapman vorbește de cinci limbaje ale dragostei. Arătăm că iubim o ființă atunci când o mângâiem, când îi acordăm atenție, când îi oferim daruri sau când îi facem anumite servicii, când îi adresăm cuvinte frumoase sau o încurajăm.
Ce se întâmplă dacă părinții nu tind spre sfințenie și nu-și manifestă dragostea față de copiii lor? Cuviosul Porfirie spune: „De obicei, pentru comportamentul urât al copiilor vinovați sunt părinții. Nu-i ajută nici sfaturile, nici disciplina, nici asprimea. Dacă părinții nu caută sfințenia, nu luptă pentru asta, ajung să facă greșeli de neîndreptat și să transmită răul dinăuntrul lor. Dacă părinții nu duc o viață sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi va chinui prin purtarea potrivnică a copiilor. Iubirea, faptul de a gândi la fel și buna înțelegere dintre părinți sunt tot ce le trebuie copiilor. Siguranță și ocrotire.”
Când părinții nu se înțeleg, copiii vor avea dificultăți în propria lor viață de familie
O altă eroare pe care o comitem adesea noi, părinții care încercăm să trăim o viață în biserică, este limitarea noastră la câteva aspecte ale vieții religioase. Uităm că a fi creștin înseamnă și a adopta o anumită atitudine față de oameni, dar și de întâmplările stresante ale vieții. O întâmplare din viața Cuviosului Porfirie este elocventă în acest sens. Într-o bună zi, în chilia Sfântului Porfirie a intrat o fată care, în acea perioadă, se confrunta cu multe probleme existențiale. Spre mirarea ei, părintele i-a arătat că ele proveneau de la părinții săi – care, deși în exterior duceau o viață de creștini impecabili (mergeau regulat la biserică, se spovedeau des, se împărtășeau), nu trăiau în armonie unul cu celălalt – tatăl îi reproșa continuu câte ceva mamei, refuzau să ia masa împreună sau să petreacă timpul în familie. Părintele Porfirie ne atenționează că certurile și neînțelegerile dintre părinți îi pot traumatiza pe copii: „Din cauza părinților, sufletul copiilor e afectat de o anumită stare care persistă toată viața. Mai târziu, comportamentul lor în viață, relația cu ceilalți se află în strânsă legătură cu trăirile din perioada copilăriei”.
Sfântul Porfirie ne explică ce simte un copil căruia părintele i-a administrat o pedeapsă nemeritată sau disproporționată în raport cu vina: „Adeseori părinții – mai ales mamele – îl ceartă, rănindu-l pe copil pentru obrăznicia făcută, îl ceartă fără măsură. Atunci el se simte rănit. Chiar și când nu-l cerți pe față, ci îl cerți în sinea ta, și lași loc supărării sau te uiți urât la el, copilul își dă seama imediat. Crede că mama nu-l iubește. O întreabă: «Mamă, mă iubești?» «Da, copilul meu!» Dar răspunsul nu-l poate convinge. Se simte rănit. Cu toată iubirea mamei, când ea vrea să-l mângâie pe cap, el se dă înapoi. Îi respinge mângâierea, o socotește un act de ipocrizie fiindcă ea este cea care l-a rănit”.
E nevoie de rugăciune, nu de cicăleli și insistențe
Nocivă în educație este și ocrotirea peste măsură, „adică grija exagerată, neliniștea neîntemeiată și zbuciumul părinților (legate de persoana copilului)”, fiindcă, arată Cuviosul Porfirie, atunci „când insiști, copiii se împotrivesc. Capătă încetineală, devin molatici și de obicei eșuează în viață. E un fel de ocrotire exagerată care le împiedică maturizarea”.
Pentru ca educația să se dovedească rodnică, noi, părinții, trebuie să devenim înțelepți. Îți trebuie înțelepciune și răbdare să nu reacționezi furios în fața unui cuvânt sau a unei fapte nepotrivite a copilului. Îți trebuie credință – că Dumnezeu îl va îndrepta pe copil – și multă dragoste. Trebuie să ne obișnuim ca înainte de a înfăptui sau de a spune un cuvânt, să ne înălțăm mintea la Dumnezeu. Prin urmare, noi, părinții, trebuie să luptăm cu propriile gânduri și sentimente toxice, câștigând astfel virtuțile.
În acest sens, unei mame preocupate de felul în care ar trebui să se poarte cu copilul ei, Sfântul Porfirie i-a răspuns: „Să te rogi și, când e nevoie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai multă rugăciune și mai puține cuvinte. (…) Ascultă ce-ți spun: mai întâi să te rogi și apoi să vorbești. Așa să faci cu copiii tăi. Dacă le dai întruna sfaturi, o să devii plictisitoare și, când o să fie mari, se vor simți opresați. Să preferi, prin urmare, rugăciunea. Să le vorbești pe calea rugăciunii. Să-I încredințezi lui Dumnezeu spusele tale, iar El le va pune în inima lor. (…) Să spui: «Doamne, Iisuse Hristoase, luminează-mi copiii! Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, însă eu sunt neputincioasă, nu pot să-i îndrum, de aceea, Te rog, luminează-i!» Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei își vor spune: «Ah, nu trebuia să o supăr pe mama cu ceea ce am făcut!» Și aceasta va veni de la sine, prin harul lui Dumnezeu. (…) Acesta este lucrul desăvârșit: mama să-I vorbească lui Dumnezeu, și Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se va întâmpla așa, tot vorbindu-i, vorbindu-i, întruna vorbindu-i «în urechi», în cele din urmă se va ajunge la un soi de constrângere. Iar când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune, într-un anume fel, pe tatăl și pe mama care l-au supus constrângerilor. În vreme ce potrivit este să vorbească iubirea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Revărsarea de sfințenie, și nu de zbatere omenească, îi face buni pe copii”.
Este fascinant să te gândești că înmulțirea dragostei față de Dumnezeu sporește, în consecință, dragostea dintre părinți și copii, readucând firescul și armonia în viețile noastre.
Când vine Hristos în suflet, dispar toate problemele
„Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipește. Ești liniștit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristețe, nici iad. Hristos este în toate gândurile tale, în toate faptele tale. Ai harul și poți suferi toate pentru Hristos. Poți chiar să și pătimești pe nedrept. Să rabzi nedreptățile pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot așa poți și tu, poți să pătimești pe nedrept. (…) Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici… Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpânește Hristos și dorul fierbinte după lumina cea neînserată. (…) Însă atunci când nu trăiești cu
Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Sunt influențate trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. (…) Când vine Hristos să se sălășluiască în tot sufletul nostru, atunci dispar toate problemele, toate rătăcirile, toate supărările. Atunci pleacă și păcatul” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul).
Ciprian Voicilă
Sursa: ziarullumina.ro
