Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățar­nicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua ­sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau ­împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele ­slăvite, săvârșite de Dânsul.

Anul acesta, prima duminică din luna decembrie coincide cu ziua în care îl ­comemorăm pe Sfântul Ierarh Nicolae, trăitor în prima jumătate a secolului al IV-lea. Este vorba de o coincidență calendaristică. Aceasta ne sugerează și o relație interioară între textele nou-testamentare citite la Sfânta Liturghie din această duminică și personalitatea Sfântului Nicolae.

Mesajul textelor și comemorarea sfântului lasă să înțelegem și care trebuie să fie atitudinea creștinului și, mai ales, a ierarhului în fața contestatarilor adevărului mântuitor de necredin­cioșii și îndărătnicii (Mat. 16, 17; Mc. 9, 19) aparținând anumitor generații de oameni.

Ajustarea adevărului mântuitor la măsura cerințelor unei asemenea generații nu este productivă. Ar echivala cu alunecarea voită spre secularism. Profitând de această zi specială, vă invit să medităm puțin la două dintre textele nou-testamentare, citite la Sfânta Liturghie.

Este vorba de textul din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca (13, 10-17) și de cel din Epistola Sfântului Pavel către Efeseni (6, 10-17). În primul text se spune că Mântuitorul, potrivit obiceiului și respectului Său față de cultul religiei din care făcea parte, a ­intrat într-o sinagogă sâmbăta.

Hristos și sinagoga

Cunoscut și recunoscut ca un tânăr rabin care vorbea cu putere, în sinagogi, Mântuitorului i se încredința lectura textelor scripturistice pe care El le și tâlcuia pentru cei de față. După cum știți, mediul sinagogilor nu i-a fost totdeauna foarte amabil. Relatarea pe care ne-a lăsat-o Sfântul Luca, referitoare la o asemenea împrejurare, ni-L prezintă pe Mântuitorul deodată ca rabin, Învățător (în sinagogi nu avea dreptul să ia cuvântul oricine) și ca ­Dumnezeu atotputernic, făcut om pentru a noastră mântuire.

Ni-l prezintă totodată ferm în a semnala adevărul și obiectivul misiunii Sale. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om, a venit să biruie pe cel care-i stă împotrivă, pe diavol și pe îngerii lui (Mat. 25, 41), adică toți antihriștii. ­Fericitul Augustin spune că acela care, dintr-un motiv sau altul, i se împotrivește lui Hristos și ține la păcatele lui, fie că este în afara Bisericii, fie înăuntru, luptă pur și simplu împotriva lui Hristos. Este antihrist (Fer. Augustin, Despre iubirea absolută; Omilia a II-a; trad. rom. Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 121).

Evanghelistul nu ne relatează în ce oraș era sinagoga în care Iisus a intrat să învețe, lăsând să se înțeleagă faptul că în orice sinagogă pot exista eroi de tipul celor despre care evanghelistul a relatat în istorisirea transmisă. Hristos știa însă pe cine avea să întâlnească, precum și urmările acestei întâlniri. Nu ignora faptul că în sinagogă erau și răuvoitori, gata să reacționeze la cel mai mic gest care li s-ar fi părut că nu era potrivit cutumelor lor; de fapt, niște bieți slujbași și mesageri ai celui rău care, nevăzut, stătea în spatele lor și-i incita împotriva lui ­Hristos. Acesta (satana) era duș­manul pe care Fiul lui Dumnezeu a venit să-l biruie. Nu a venit în lume și nu a intrat în sinagogă să biruie oamenii, ci să-i vindece de cel viclean, spre a le reda demnitatea. Nimeni nu câștigă demnitate împotrivindu-se lui Dumnezeu.

Mântuitorul redă femeii demnitatea de ființă cultică 

El începuse citirea textelor ­sacre. Se afla în plină desfășurare a cultului. Acesta, actul de cult, este ocazia în care orice om are șansa să stea de vorbă cu Dumnezeu în mod special. Evanghelistul, care nu s-a gândit sau nu știa că Iisus avea o motivație precisă intrând în acea sinagogă, semnalează că, la un moment dat, El a văzut o femeie suferindă de 18 ani de o gârbovire care nu-i permitea nici să ridice ochii spre cer. În timpul rugăciunii, privirea spre cer simbolizează privirea spre Dumnezeu. Femeia aceea nu avea posibilitatea să privească cerul, să angajeze inclusiv trupul în relația cultică cu Dumnezeu. Rugăciunea, cultul în general, reprezintă forma de prezentare reverențioasă în fața lui Dumnezeu în care starea sufletului și ținuta trupească sunt esen­țiale. Știind că acea spondilitis diformans nu era efectul unei boli, ci al lucrării satanei, Iisus a chemat la El femeia, și-a pus mâinile peste ea și i-a zis: ­„Femeie, ești dezlegată de neputința ta”. În acel moment ea s-a însănătoșit și a început să slăvească pe Dumnezeu, reprimind șansa să se integreze în ceea ce presupunea actul de cult: dispoziție sufletească și ținută trupească adecvate închinării și proslăvirii lui Dumnezeu. Femeia reprimise și demnitatea de ființă cultică (persoană care stă de vorbă reverențios cu Dumnezeu), lucru pe care nu l-a înțeles mai-marele sinagogii, care a reacționat gălăgios și nefericit.

Domnul Hristos nu a intrat ­însă în dispută cu el și cu alți eventuali potrivnici. El realizase, de fapt, scopul prezenței Sale în sinagogă: a) le tâlcuise oamenilor Scriptura; b) vindecase o persoană suferindă; c) dovedise încă o dată voința și puterea Sa de alungare a prezenței satanei și a lucrării lui în lume. Singura Sa reacție la comportamentul mai-marelui sinagogii a fost să-i semnaleze lui și celor ca el că erau ipocriți. O constatare amară.

Ipocrizia, boala în care unii se simt bine

Dacă tatăl minciunii este diavolul (potrivnicul lui Dumnezeu), iar „copiii” lui sunt cei care trăiesc în minciună, ce calitate ar putea avea ipocriții, dat fiind că ipocrizia este o succesiune de minciuni, o minciună perpetuă? Ipocrizia, soră bună cu viclenia, este o sufe­rință voită, dobândită prin căutarea de a intra în mrejele satanei. Ea îi răpește omului fața/chipul prin care omul autentic intră în comuniune cu semenii. Deși ființă reală, ipocritul, paradoxal spus, este un nevăzut – văzut din cauza nerușinării, nevăzut din cauza fățărniciei/ipocriziei (cum spune Sfântul Vasile cel Mare), dar și nevăzător al suferin­țelor celorlalți. Femeia gârbovă venea, desigur, de mulți ani în acea ­sinagogă. N-o văzuseră mai-marele sinagogii și concitadinii ei. Aceștia veneau la sinagogă, ­participau formal la cult, se ­întorceau acasă, fără să realizeze că boala femeii era mai mult ­decât un handicap fizic.

Mântuitorul a vindecat sufe­rința femeii, l-a înfruntat pe satana și a semnalat prezența ipocriziei la unii închinători în sinagogă. Evangheliile nu ne prezintă nici o împrejurare în care Mântuitorul vindecă pe cineva de ipocrizie și de trufie, boli autoinduse, în care purtătorii lor se simt bine. Evanghelistul a lăsat să vedem totodată că, în fața unor situații-limită, mai ales acelea în care se vede în mod evident atitudinea potrivnică lui Dumnezeu, abilitatea și ipocrizia nu sunt căile normale de rezolvare a acelor situații. Reacția păstorului de suflete trebuie să fie cea în care se vede efectiv lucrarea lui Dumnezeu, nu cea prin care se caută bunăvoința celor corupți.

În lupta cu cel rău, creștinul nu trebuie să fie diplomat, laș, indiferent, ci înțelept

Prin istorisirea evenimentului din sinagogă, evanghelistul ne-a arătat încă un moment de biruire a puterii satanei care se manifesta până și cu ocazia actelor de cult: unora provocându-le sufe­rințe care-i împiedicau să-și ridice ochii spre Dumnezeu, pe alții îi angaja în pretinse acte de cult, în fapt, stimulându-le ipocrizia. Ne-a arătat în egală măsură că, în situații-limită, în care lucrarea satanei este evidentă, prin acțiu­nile lui directe sau prin comportamentul „îngerilor” sau „fiilor” lui, slujitorul lui Dumnezeu nu poate fi nici laș, nici indiferent, nici abil, nici ipocrit, ci înțelept. Nu trebuie să confunde înțelep­ciunea cu ipocrizia. Înainte de toate, trebuie să fie un luptător pentru Adevăr, pentru Dumnezeu.

Creștinul nu are a lupta împotriva trupului și a sângelui (adică, cu oamenii, cu semenii), ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri (Ef 6, 12). Este vorba despre o luptă complexă, deodată, cu exponenții duhurilor rele care stăpânesc acest veac (repre­zentanții unei lumi pentru care Hristos nu S-a rugat, vezi In 17, 9), dar și, în mod direct, cu duhurile rele însele. La această luptă, atletul lui Hristos nu va merge cu mâna goală, dar nici gol și uns cu toate alifiile lumii  (ca, altădată, luptătorii din arene, unși cu diverse uleiuri ca să scape prinsorilor adversarului). Atletul lui Hristos nu va fi lăsat singur, nici nu-și va pune în lucrare abilitatea naturală, vinovată sau nu. Creștinul este un luptător cinstit; lupta lui este pe viață și pe moarte, totdeauna însă pentru viață, pentru viața eternă. Ea nu presupune moartea cuiva, ci moartea răului din el și a celui din jurul său.

Acest lucru îl arată Sfântul Pavel în textul din Scrisoarea ­către Efeseni, rânduit astăzi la Sfânta Liturghie (Ef 6, 10-17).

Metafora soldatului din epistolele pauline, armele defensive și ofensive

Armele creștinului sunt armele lui Dumnezeu (Ef 6, 11). Între acestea nu intră fuga de adevăr, minciuna, fățărnicia și ipocrizia. Fiecare moment de confruntare cu satana direct sau prin interpușii săi, stăpânitorii acestui veac, pentru creștin este „ziua cea rea” (Ef 6, 13). Cum poate fi altfel ziua în care ai întâlnire cu răul?

De aceea, în viziunea Sfântului Pavel, ca să rămână în picioare, creștinul trebuie să ia toate armele lui Dumnezeu (Ef 6, 13), nu trebuie să fie selectiv, ceea ce înseamnă superficialitate. Trebuie să folosească tot ceea ce Dumnezeu îi oferă. Preluând metaforic ținuta soldatului roman, Sfântul Pavel propune atletului lui ­Hristos să fie încins cu adevărul. Se exclude orice minciună, orice adevăr spus pe jumătate. În armată, când soldatul este încins arată că este în activitate, nu în repaus. Trebuie să îmbrace platoșa dreptății. În Sfânta Scriptură, dreptatea este sinonimă cu sfințenia. Activitatea constă în mărturisirea Evangheliei (pe toate căile posibile, de aceea creștinul trebuie să fie echipat/încălțat de drum). Credința dreaptă va fi scutul de apărare care va bloca orice săgeți vrăjmașe. O credință slabă sau eronată este echivalentă cu lipsa scutului de apărare împotriva săgeților diavolești și cu expunerea la toate formele de atac ale dușmanului. În calitate de încredințare totală lui Dumnezeu, de fidelitate totală față de Dumnezeu, credința îl pune la adăpost pe creștin de orice atac diavolesc.

După cum vedem, toate armele din panoplia paulină sunt arme defensive, cu excepția sabiei. Este vorba însă despre „sabia Duhului”, adică despre ­Cuvântul lui Dumnezeu, care taie minciuna și ipocrizia, care fasonează mințile oamenilor spre înțelegerea adevărului mântuitor. Nu poți fi un bun mânuitor al sabiei Duhului, al ­Cuvântului lui Dumnezeu, nu poți fi cu adevărat ofensiv, dacă în același timp nu te-ai asigurat că, sub toate aspectele, ești „înar­mat” cu armele lui Dumnezeu. Nu te poți lupta cu duhurile rele și cu mesagerii acestora din lume neluând în calcul toate posi­bilitățile luptei și toate riscurile. Creștinul este luptător; trebuie să ajungă erou, nu pentru că ar cădea în lupta cu răul, ci pentru că se ridică după și din fiecare cădere, merge mai departe și ­biruie răul.

Ierarhul Mirelor, etalon în bunătate și în apărarea dreptei credințe

Pe Sfântul Nicolae îl cinstim pentru că a fost un erou al creștinătății. Îl cinstim pentru că a fost bun și blând, dar, mai ales, pentru că a suferit temniță pentru Hristos și pentru fermitatea cu care a apărat dreapta credință și a trăit-o la standarde care i-au adus atât prețuirea creștinilor, cât și recunoașterea sa ca sfânt al Bisericii.

Prin adevărul faptelor sale, s-a dovedit învățător al înfrânării, generos, chip al blândeții, dar ferm apărător al dreptei cre­dințe, etalon al bunătății, ceea ce a făcut ca Dumnezeu să-l înfru­musețeze cu aureola de sfânt. Să dea Domnul ca noi, vrând să arătăm că-l cinstim, să nu-l coborâm în folclorul secularizant care confundă calitatea lui de binefăcător cu aceea de aducător de daruri și nici înlocuindu-i aureola de sfânt cu ­desaga miticului Moș Crăciun, ci așa cum s-a făcut cunoscut – Sfânt Nicolae, nu Moș Nicolae! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă

Sursa: ziarullumina.ro