Pacient al spitalului numit „lume”

Căutând să pun în ordine textele scrise de-a lungul timpului, texte pe care le grupez în viitoare volume tematice, am dat peste un interviu acordat acum patru ani lui Gabriel Andronache ‒ unul dintre cei mai talentați scriitori pe care-i cunosc. Întrucât unele dintre gândurile mele de atunci sunt de cea mai strictă actualitate, le reiau și în rubrica mea săptămânală, cu o minimă adaptare și cu intertitluri în loc de întrebări. Sunt patru teme diferite, însă au un același subiect: omul și dorul său de Cerul văzut printr-o fereastră de „spital”.

Postul ‒ simplitate și cumpătare

Postul se ține doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Omenește vorbind, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil de revenit la simplitate și cumpătare. Postul nu este un scop în sine, o încordare a voinței sau o testare a limitelor. Sigur, el este și un exercițiu de libertate. Când ne propunem să postim, adică să disciplinăm toate simțurile noastre, să ne ținem mintea departe de atâta nor de influențe, atunci constatăm cât de (ne)liberi suntem. Conștientizăm că, de fapt, sunt multe lucruri care ne leagă de această lume și suferim de multe adicții, chiar dacă mai puțin vizibile ca, spre exemplu, alcoolismul.

Încât postul este un soi de luptă de eliberare a sufletului și a trupului de sub orice fel de putere străină. De altfel, postul ne și ajută să redevenim stăpâni peste viața noastră, peste trup și peste mintea noastră. Dar, mai presus de toate, postul este un loc de întâlnire cu Dumnezeu: eu postesc pentru că acesta este un mod de a mă conecta la dumnezeire, de a relaționa cu Dumnezeu. Ca și rugăciunea sau împlinirea altor precepte evanghelice, postul îmi deschide ușa Împărăției, ușa unei alte realități decât cea pământească (dar care o înglobează pe aceasta). Iar postul poate fi ținut doar dacă Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să-l țin, dacă Îl las pe El să-mi revigoreze puterile mele slăbite, pervertite chiar, de atâta „înlumire”.

În căutarea sensului

Două aspecte sunt specifice omului contemporan, nemaiîntâlnite de-a lungul istoriei. În primul rând, sub influența unei anumite bunăstări economice, a urbanizării și, mai ales, a unei risipiri în mediul virtual (includ aici și internetul, și televiziunea, dar și orice fel de exces de tehnică), lipsit fiind de suportul comunităților tradiționale, în care se reglau cumva natural diferitele probleme, omul de azi a devenit un soi de pacient al spitalului numit „lume”. El așteaptă de la Biserică un cuvânt vindecător, terapie spirituală, mângâiere și integrare într-o comunitate de iubire. Al doilea aspect pe care vreau să-l subliniez este acela că omul de azi are o foame crescândă de sens. El caută răspunsuri și un rost pentru propria-i viață. Iar Biserica asta și oferă, căci Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

De ce ar merge oamenii la biserică?

Unii consideră că pot avea o relație directă cu Dumnezeu și nu le trebuie nici un fel de mijlocitor. Dar cei onești, sinceri în demersul lor spiritual, ajung repede la concluzia că nu te poți mântui de unul singur, că omul are o structură comunitară și că nu poți avea pe Dumnezeu într-o inimă care nu-i cuprinde pe toți oamenii. Pentru că în noi este înscrisă chemarea aceasta, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21): una cu Dumnezeu, una cu tot omul. Și numai în Biserică avem această conștiință, că suntem „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30), că suntem în legătură de iubire unii cu ceilalți, și toți cu Domnul. De aceea, omul are nevoie să găsească în biserica de parohie o mare familie, să simtă că a ajuns, în sfârșit, acasă. Dacă nu e așa, este vina noastră, mai ales a celor ce păstorim aceste comunități, și e firesc ca oamenii să nu se regăsească într-un spațiu rece, populat cu indivizi, nu cu prieteni, în care domină ritualul formal și o predică sforăitoare, atemporală.

Biruiți fiind, Îl întâlnim pe Hristos

Chiar și dacă ne simțim biruiți, suntem osteniți și cu multe răni după o zi petrecută în lume, important e ca în acest „iad” să-L lăsăm pe Dumnezeu să coboare. Să nu uităm că icoana Învierii, cea canonică, este icoana coborârii lui Iisus Hristos în iadul („șeolul” sau „locuința morților”) în care mergeau toți oamenii începând cu Adam și Eva. Să ne asumăm această condiție umană, acest tip de iad pe care-l trăim pe pământ, dar acceptând ca Hristos să coboare până la noi. El, Cel Care a biruit porțile iadului și ne-a redeschis Raiul. Un astfel de Dumnezeu avem, Unul care coboară până la cele mai de jos ale noastre, pentru a ne ridica la cele mai de sus ale Lui.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro