Îngerelul

La preafrageda vârstă și per­cepție a copilului față de lumea înconjurătoare, mama îl familiarizează cu lucrurile, ființele, lumea din jur prin cuvinte pe care ea le repetă rar, cu răbdare, pentru ca să i le fixeze în memorie. Astfel, el face cunoștință cu minunatul semnal de comunicare: limba, limbajul! Și, slavă Domnului, limba română oferă o bogăție de cuvinte, cu o expresivitate sonoră, dar și semantică de excepție, pentru cine vrea s-o cunoască, s-o vorbească și s-o iubească.

Vă propun să încercăm o cât de cât aplicată, dacă nu chiar minuțioasă analiză pe text. Vom observa, analiza și argumenta complexitatea și profunzimea rugăciunii „Înger, îngerelul meu”, atât de concentrată lexical și amintindu-ne concret de „perla” invocată în inspirata alegorie hrisostomică despre modelarea copiilor prin educaţie.

Să începem cu primele două versuri: „Înger, îngerelul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu”. Copilul află de la început că este încredințat spre ocrotire unei Puteri cerești, de Însuși Creatorul lumii. Că omul, această cunună a creației, este atât de iubit de Creatorul său, încât va fi pus, iată, sub protecția cetelor îngerești! Astfel că, la naș­terea din apă şi din duh a fiecărui copil, mai exact, din momentul absolvirii acestuia de păcatul strămoșesc prin Sfânta Taină a Botezului, este trimis „la post” pentru cel nou-născut un înger păzitor.

Rugăciunea continuă: „Totdeauna fii cu mine…/ Și mă-nvață să fac bine!” Iată o primă adresare directă de către suflețelul încre­dințat. Prima cerere de ajutor. El n-o va rosti decât din momentul asumării conștiente a textului ca atare, dar cerescul ocrotitor știe ce are de făcut, din clipa în care trupușorul plăpând este însemnat cu „Pecetea darului Duhului Sfânt”: va sta de veghe lângă a­ceas­­tă nouă făptură pe tot parcursul vieții sale pământești și îl va trece în veșnicie, aducând mărturii ale faptelor sale bune.

Dar numai simpla companie de viață, asigurată de înger, nu va fi suficientă pentru construirea personalității morale și spirituale a copilului. Este nevoie de îndrumarea permanentă a pașilor săi pe cale. Așadar, nu oricum, nu oricare vor fi valorile induse și cultivate pentru ca viitorul fiu al societății omenești să fie și folositor acesteia, semenilor lui şi, mai ales, plăcut lui Dumnezeu.

Apare totodată și o referire concretă la evoluția și forța persoanei fizice ca atare, pentru ca aceasta să poarte povara devenirii complete și complexe a persoanei umane: „Eu sunt mic – tu fă-mă mare,/ Eu sunt slab – tu fă-mă tare”.

În sfârșit, pentru că viața are capcane, care pot provoca rătăcirea de la traseul unei deveniri sănătoa­se, gardianul ceresc este rugat să nu-și abandoneze comoara în­cre­dințată parcursului existenţial, ci să acționeze înțelept și eficient în momentele unor eventuale atacuri periculoase, din afară, posibil distructive moral, social sau chiar fizic: „În tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă pă­zește”.

Rugăciunea se încheie cu un „Amin”, pe care mama nu i-l explică pruncului, poate din neștiin­ță, din necunoaștere a înțelesului acestui cuvânt plin de taină. Este un cuvânt ebraic, traductibil prin: „Așa să fie!” Se folosește în sensul de afirmație, de certitudine sau consimțire solemnă, pentru a întări cele spuse sau făgăduite: „Căci toate făgăduințele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu, prin noi” (2 Corinteni 1, 20). Prin acest cuvânt, copilul devine un creștin angajat profund și pentru toată existența sa în a mărturisi și proba hotărârea făgăduinţei credinței în Iisus Hristos Cel înviat și în viața veșnică.

„Ruga aceaia spune tăt ce trăbă să știe un om păntru tătă viața lui“

Îmi amintesc cu evlavie de părintele arhimandrit Teofil Părăian și de un cuvânt, printre multele minunate vorbe rostite către cei ce își deschideau sufletul, ca pe-o bocceluță purtată la drum, sub epitrahilul sfinției sale. Prea­cuviosul spunea despre un om al lui Dumnezeu, venit de prin satele făgărășene, să se spovedească la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Omul auzise de un părinte – Teofil – că ar fi bun du­hovnic. Printre primele întrebări ale părintelui a fost: „Bade, dumitale te rogi?” „D’apăi cum de nu, părinte, cum să nu mă rog! În tătă sara și dimineața”. Părintele, bucuros, îl cercetează mai departe: „Și cu ce rugăciuni te rogi, cetești din carte, ori le știi pe de rost?” „Nu din carte, părinte, că n-am învățat la vreme, da’ spui mereu Îngerelu’, că-l știu de la mama.” Părintele s-a minunat, dar și cu oarece asprime în glasul cunoscut, îi zice: „Apăi numa’ cu Îngerelu’ ai trăit atâția ani?! Șaizeci, spui?” Omul a stat o vreme pe gânduri și, într-un târziu, răspunsul vine cu atâta sinceritate și candoare, înduioșându-l pe părinte: „D’apăi aceia – ruga aceaia – spune tăt ce trăbă să știe un om păntru tătă viața lui: că Îngeru’ îi trimăs de Dumnezău, Drăguțu’, păntru fiecare om ce vine în lume; că el, Îngeru’, îi totdeauna primprejurul acelui om, din pruncie, până a-nchide ochii; că el, Îngeru’, trăbă să-l învețe pre acel prunc și om a face numa’ bine; să nu-l slăbească pe acela din ochi, în tăt locu’ pă unde umblă în viață, ca să nu smintească calea și să nu pățască oarece lucruri rele”. Părintele a rămas ceva vreme pe gânduri, iar privirile lui, ce par a nu avea vedere, dar care văd adânc, adânc în sufletul omului, cum nu pot vedea mulți ochi văzători în afară, au stat mult ațintite nu pe chipul, ci pe sufletul acelui om. În cele din urmă, i-a dat dezlegare pentru Sfânta Împărtășanie! Căci, ne-a spus părintele Teofil, „omu’ acela avea și el dreptate”.

Creație populară, anonimă, soră cu doina, cu cântecul din fluier, cu bocetul și cu orația de nuntă, micuța rugăciune „Îngerelul” crește și ea odată cu pruncii pe care i-a primit în grijă de la Dumnezeu. Ajuns mai mărișor, de cinci-șase ani, copilul își completează cererile către Dumnezeu, într-un program de autoformare morală și spirituală, într-o frumoasă armonie în cadrul familiei creștine: „Doamne, ține-i fericiți/ Pe părinții mei iubiți,/ Să mă poată crește bine,/ Să se bucure de mine./ Iară eu să fiu cuminte,/ La ce-i bun să iau aminte,/ De ce-i rău să mă feresc./ Ție, Doamne-Ți mulțumesc,/ Că-mi dai viață și trăiesc. Amin!” Trebuie să recunoaștem că această nouă variantă, într-o tonalitate mai urbană, am zice, nu are savoarea inocenței autentice a Îngerelului, dar se constituie în treaptă spre rugăciunile maturității.

Lidia Popița Stoicescu

Sursa: ziarullumina.ro