Oarba

A fost odată, pe nesfârşita întindere a acestui pământ, o fată nespus de frumoasă şi, totodată, nespus de tristă, pentru că era oarbă. Infirmitatea o făcuse să-şi urască propria făptură, propriul destin şi pe toţi cei din jur, în afara prietenului ei bun care era mereu lângă ea, gata s-o ajute.

Odată, i-a spus:

– Bunul meu, dacă cineva ar face o minune şi aş putea să văd vreodată, eu m-aş mărita cu tine!

Şi vremea trecea…

Şi… într-o binecuvântată zi, când cireşii şi zarzării îşi spărgeau mugurii, înălbindu-se la vederea primăverii, cineva i-a dăruit frumoasei femei doi ochi. Bandajele au fost scoase şi frumoasa femeie a putut să vadă.

Fericirea ei a depăşit potriveala cuvintelor.

– Acum, că poţi vedea, a întrebat temător prietenul, te măriţi cu mine?

Frumoasa femeie s-a răsucit pe călcâie şi l-a văzut pentru prima oară pe prietenul ei. Vremelnica ei bucurie a făcut loc deznădejdii. Şi prietenul ei era orb.

Au tăcut o vreme.

– Te iubesc mult, i-a spus femeia, eşti prietenul meu cel mai bun şi ai să mă înţelegi. Ştiu ce umilitor este să nu vezi şi câtă suferinţă poţi provoca celor din jur, dar, iartă-mă, nu mă pot mărita cu tine pentru că tu… eşti orb.

Şi iar au tăcut…

– Oriunde vei călători, i-a spus prietenul, să fii fericită şi norocoasă! Priveşte lumina acestui pământ şi minunează-te de această creaţie a Domnului, care este omul. Dar, te rog, să nu uiţi niciodată: grijă de ochii tăi, pentru că, înainte de a fi ai tăi, au fost ai mei.

HORAŢIU MĂLĂELE – „Rătăciri„, Editura Allfa, Bucureşti, 2012, pag. 19-20