Despre minciună

Aşadar, de voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă.

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: despre mine vorbeşte acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuieşte că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea şi pentru aceasta a făcut aceea.

Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă niciun adevăr nu gândeşte, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba şi osândirea. Unuia ca acesta de se va întâmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca şi cum s-ar îndrepta în cuvânt: de aceea iscodesc orice, ca, aflând greşeala pentru care sunt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea. Deci întâi această începere este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neştiind, a bănuit ceea ce nu ştia.

Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voieşte cineva cu adevărat să se îndrepteze, când îi zice fratele: Nu face aceasta sau de ce ai făcut aceasta, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie şi să-i mulţumească şi aşa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice că pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voieşte să-l înşele. […] Iată aceasta este minciuna cu cugetul.

Iar cel ce minte cu cuvântul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală şi alte feluri de minciuni adaugă ca să nu facă o metanie şi să se smerească să ceară iertăciune. Şi, de-l va înfrunta cineva de vreun lucru, se priceşte şi se gâlceveşte ca să-şi acopere ruşinea. Tot asemenea, şi când va avea discuţie şi zicând: tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis. Şi cutare a făcut sau a zis aceasta şi aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăşi, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că doresc cutare, ci pune pricină de îndreptare zicând că are cutare neputinţă şi-i trebuie acel lucru şi spune atâtea minciuni ca sa-şi împlinească pofta.

Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot aşa şi minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească şi să se smerească, sau pentru ca să-şi împlinească pofta, sau pentru ca să câştige ceva. Şi nu se linişteşte la un loc, ci neîncetat înconjoară şi totdeauna se găteşte ce să grăiască, numai să-și împlinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar şi adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că şi adevărul lui este cu bănuială.

Se întâmplă însă uneori să fie trebuincioasă şi iconomia cuvântului, când, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de şi mai multă tulburare, scârbă şi primejdie. […]

Acela minte cu vieţuirea sa, care altul este pe dinlăuntru şi altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăieşte despre milostenie şi laudă milosârdia; sau, fiind mândru, fericeşte smerenia. Şi nu face aceasta vrând să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai înainte neputinţa lui, zicând: vai mie, ticălosului, că sunt lipsit de toată bunătatea. Şi numai după ce-şi va mărturisi neputinţa lui să laude fapta cea bună; şi nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sunt păcătos şi ticălos, pentru ce dar, să smintesc şi alt suflet, să am şi această greutate? Că de ar face aşa, măcar că păcătuieşte ascuns, cel puţin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu sminteşte pe alţii. Că a se osândi pe sine este o faptă a smereniei şi a-ţi fi milă de fratele tău ca să nu-l sminteşti este un semn de dragoste.

Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-şi acopere ruşinea. Fericeşte numele faptei celei bune şi grăieşte de dânsa ca şi cum şi el ar fi aşa sau şi de multe ori ca să înşele pe altul şi să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuşi diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va făţarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că şi diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă stăpânitorul, nu-i de mirare că se vor preface şi slugile lui. Aşadar, mincinosul, sau temându-se de ruşine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrând să înşele pe cineva va să-l strice, grăieşte de fapta cea bună şi o laudă şi se minunează de dânsa, ca şi cum şi el ar fi aşa şi o ştie. Acesta este cel ce minte cu vieţuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată în faţă, şi altul este în ascuns. Toată vieţuirea lui este făţarnică şi mincinoasă. […]

(Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992)