Păcatul

Orice păcat ne face să lăsăm privirea în jos plini de ruşine, întorcându-ne vederea de la cer către pământ şi de la Ziditor către abis. Săvârşind păcatul, alergăm şi ne ascundem din faţa lui Dumnezeu, precum Adam, care, păcătuind, „s-a ascuns printre pomii Raiului” (Facerea 3).

Noi ne ascundem şi ne tăinuim continuând să păcătuim, până ce natura noastră înconjurătoare, vestitorul nostru fără de voie şi „dezvăluitorul”, ni se face nouă dumnezeire în locul lui Dumnezeu, adică până când treptat încetăm să vedem adevărul, realitatea, neobservând schimbarea adevărurilor ei simbolice.

Altfel vorbind, când ochii inimii devin orbi, ne dedăm pe deplin privirii simţurilor, precum animalele, şi aceasta ne conduce pe noi. Iar atunci cu noi se împlineşte cuvântul: „orb pe orb conduce” (Matei 15, 14)

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 18-19)