Înfruntarea cazurilor de deznădejde

A venit un oarecare tânăr tulburat şi mi-a spus: “Părinte, nu este nădejde să mă îndrept. Duhovnicul mi-a spus: “Acestea sunt ereditare…”. Îl cuprinsese deznădejdea. Atunci când cineva îmi spune că are probleme etc., eu îi spun: “Aceasta se întâmplă din pricina cutare şi cutare. Şi ca să te schimbi, trebuie să faci cutare şi cutare“. De pildă cineva are un gând care îl chinuieşte şi nu doarme, ia medicamente pentru cap, pentru stomac şi mă întreabă: “Să tai medicamentele?”. “Nu, îi spun, să nu tai medicamentele. Ci să arunci gândul care te chinuieşte şi după aceea să le tai şi pe acelea. Dacă nu arunci gândul, tot aşa vei merge; te vei chinui“. Pentru că la ce îl va ajuta să taie medicamentele dacă ţine înăuntrul său gândul care îl chinuieşte?

Este bine ca duhovnicul să nu ajungă până în punctul în care să aprindă lumina roşie; să suporte puţin o situaţie, dar şi celălalt trebuie să lucreze corect, ca să poată fi ajutat. Un tânăr a zorit-o odată pe logodnica sa – cine ştie ce i-a spus? – şi aceea de supărare a luat maşina şi a plecat, iar pe drum a murit în accident. După aceea tânărul a vrut să se sinucidă, pentru că simţea că el a fost de vină că a murit tânăra. Când a venit şi mi-a spus acestea l-am mângâiat, deşi de fapt făcuse o crimă, şi l-am adus la socoteală. După aceasta a uitat cu totul de cele petrecute, a devenit complet indiferent, şi-a găsit între timp altă tânără. Când a mai venit, după doi-trei ani, i-am administrat o zguduitură puternică, pentru că atunci nu mai era primejdia sinuciderii. Avea trebuinţă de zguduitură, deoarece nu avea nicio conştiinţă a vinovăţiei. “Nu înţelegi că ai făcut ucidere, că ai fost pricina morţii fetei aceleia?”, i-am spus de această dată. Dacă ar fi lucrat corect ar fi continuat să sufere, dar ar fi fost şi răsplătit cu mângâiere dumnezeiască; nu ar fi ajuns în această stare nepăsătoare de vagabond.

Adică este trebuinţă de multă atenţie. Face cineva o greşeală şi cade în deznădejde. În clipa aceea îl poţi mângâia, dar ca să nu se vatăme este trebuinţă şi de mărimea lui de suflet.

Odată a venit la Colibă un tânăr deznădăjduit, deoarece căzuse în păcatul trupesc şi nu se putea elibera de această patimă. Fusese la doi duhovnici care încercaseră cu asprime să-l ajute să înţeleagă că ceea ce face este un lucru grav. Copilul a deznădăjduit. “Fiindcă ştiu că ceea ce fac este păcat, a spus, şi nu mă pot opri să nu o fac şi să mă îndrept, voi tăia orice legătură cu Dumnezeu”. Când i-am auzit problema, m-a durut pentru el, sărmanul, şi i-am spus: “Ascultă, binecuvântatule, niciodată să nu-ţi începi nevoinţa de la cele pe care nu le poţi face. Ia să vedem ce poţi face şi să începi de la acestea. Poţi merge la biserică în fiecare duminică?”. “Pot”, îmi răspunde. “Poţi posti în fiecare miercuri şi vineri?”. “Pot”. “Poţi da milostenie zece la sută din salariul tău sau să cercetezi pe bolnavi şi să-i ajuţi?”. “Pot”. Te poţi ruga în fiecare seară, chiar dacă păcătuieşti, şi poţi spune: «Dumnezeul meu, mântuieşte-mi sufletul?»”. “O voi face, Părinte”, îmi zice. Aşadar, începe de astăzi să le faci pe toate acestea pe care le poţi face, îi spun, şi Dumnezeu Cel Atotputernic va face aceea ce nu poţi tu”. Sărmanul s-a liniştit şi spunea mereu: “Îţi mulţumesc, Părinte”. Vezi, avea mărime de suflet şi Bunul Dumnezeu l-a ajutat.

Sfântul Paisie Aghioritul