Lipseşte duhul de jertfă

Astăzi cei mai mulți oameni nu au gustat bucuria jertfirii şi nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte şi nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoinţă.

Acum toţi, mici şi mari, caută lucrul uşor. Oamenii duhovniceşti caută să se sfinţească cu mai puțină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai mulți bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă examenele fără să înveţe; cum să-şi ia diploma fără să plece de la cafenea. Şi dacă este cu putinţă, să telefoneze de la cafenea ca să afle rezultatele. Da, până acolo au ajuns. Mulți tineri vin la Colibă şi îmi spun: “Fă rugăciune să trec examenele”. Nu învață şi spun: “Dumnezeu mă poate ajuta”. “Învață, îi spun, și fă și rugăciune”. „De ce să învăţ, îmi spune, Dumnezeu nu mă poate ajuta și aşa?”. Adică Dumnezeu să-i binecuvânteze lenea? Nu se poate aceasta. Dacă copilul învață, dar nu prinde, atunci îl va ajuta Dumnezeu. Există copii care nu țin minte sau nu înţeleg, dar se străduiesc. Pe aceștia îi va ajuta Dumnezeu să devină foarte inteligenți.

Bine, că există şi excepții. Un copil din Halchidichi a dat examene la trei facultăți și a reușit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el își dorea mai mult să lucreze ca să-şi uşureze tatăl care muncea la o mină. Aşadar n-a mers să studieze ci a început îndată să lucreze. Sufletul acesta este medicament pentru mine. Pentru astfel de copii aș muri. Însă cei mai mulți tineri au fost influenţaţi de duhul lumesc și s-au vătămat. Au învăţat să se intereseze numai de ei înșiși; nu se gândesc deloc la semenul lor, ci numai la ei înșiși. Și cu cât îi ajuţi mai mult, cu atât cad în mai multă lenevie.

Există astăzi nişte copii parcă fierți în apă. Judecă una, se plictisesc de alta, deși inima nu se obosește, nici nu îmbătrâneşte vreodată. Să se facă monahi, li se pare greu. Să se căsătorească, se tem. Cogeamite flăcăii vin şi iarăşi vin în Sfântul Munte…

“Ah, și călugăr să te faci e greu, spun ei. În fiecare zi să te scoli la miezul nopţii! Nu e numai o zi sau două!…”. Și se întorc în lume.

“Ce să fac în societatea aceasta? Dacă mă voi însura, cu ce fel de suflet mă voi încurca? Este greu”, spun iarăşi, şi vin din nou în Sfântul Munte. Stau puțin aici şi spun iarăşi: “e greu”…

Tinerii de astăzi seamănă cu mașinile noi ale căror uleiuri sunt îngheţate. Trebuie să li se încălzească uleiurile ca să poată porni maşinile, altfel nu se poate. Vin la mine la Colibă copii plictisiţi şi mă întreabă:

“Ce să fac, Părinte? Cum să-mi petrec timpul? Mă cuprinde plictiseala”.

“Să găseşti ceva de lucru, măi copile”.

“Am bani, ce să fac cu serviciul?”, îmi răspunde.

“Dar Sfântul Apostol Pavel spune: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». Trebuie să lucrezi ca să mănânci, deşi ai bani. Munca îl ajută pe om ca să i se dezgheţe uleiurile maşinii lui. Ea creează. Dă bucurie şi ia neliniştea şi plictiseala. Aşa, măi voinice, caută să găseşti ceva de lucru care să-ţi placă măcar cât de puţin. Încearcă şi vei vedea!”.

Şi vezi, unii copii se ostenesc şi se odihnesc prin osteneală. Vin unii tineri la Colibă şi stau, dar se obosesc stând, şi atunci mânaţi de multa lor mărime de suflet mă întreabă mereu:

“Ce să-ţi facem? Ce să-ţi aducem?”.

Nu le cer nimic niciodată. Seara, cu lanterna, îmi fac treburile: car lemne, aprind focul în cele două sobe iarna, fac ordine. Mulţi dintre vizitatori lasă multă dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care îmi sunt trimişi şi ei îi aruncă pe ai lor. Le dau şerveţele ca să îi împacheteze, dar ei nu îi iau. De trei ori în viaţa mea am cerut să mi se facă ceva. Am spus odată unui tânăr: “Vreau două cutii de chibrituri de la Careia”, deşi aveam patru brichete, dar am făcut-o ca să-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gură ca să le aducă, dar oboseala l-a odihnit, pentru că a gustat bucuria jertfei. Iar un altul stătea şi s-a obosit stând. Ei cer să simtă bucurie, dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naște din jertfă. Bucuria adevărată iese din mărimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultivă astfel mărimea de suflet, este mereu sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine. Şi aici se împiedică omul.

(…)

Odată au venit doi tineri la Colibă cu nişte plete până jos. Am luat foarfecele să-i tund, dar s-au împotrivit. Mă grăbeam şi eu şi de aceea numai i-am servit. Aveam şi un motan acolo. “Să-l iau?”, mă întreabă unul. “Ia-l”, îi spun. De la Colibă au mers la Iviron, o oră de mers, unul cu motanul în braţe – şi mai şi ploua. A cerut acolo să rămână cu motanul la arhondaric. “Nu se poate“, i-au spus, şi a rămas afară în ploaie toată noaptea. Dacă i-ai fi spus să facă de gardă o oră, ți-ar fi spus: „Nu, nu pot”, dar să stea o noapte afară cu motanul, poate.

Un altul a mers în armată şi a fugit. A venit după aceea la Colibă şi mi-a spus: “Vreau să mă fac monah”. “Să mergi să-ți faci serviciul militar!” îi spun. „Dar în armată nu e ca acasă”, îmi spune. „Bine că mi-ai spus aceasta, voinicule; n-am știut, am s-o spun și la alţii!”. Între timp ai lui îl căutau de zor. După câteva zile a trecut din nou pe la mine foarte de dimineață. Era Duminica Tomei. „Vreau să-ți vorbesc”, îmi spune. „Ce vrei? îl întreb. Ai fost la biserică?”. „Nu”, îmi zice. “Astăzi, la Duminica Tomei mănăstirile fac priveghere şi tu nu ai fost? Şi mai vrei să te faci și monah? Unde ai fost?”. “Am stat la hotel. Acolo a fost liniște. La mănăstiri este zgomot”. „Și acum ce vei face?”. „Mă gândesc să merg la Sinai, pentru ca vreau o viață aspră”. „Ai puțină răbdare”, îi spun. Merg înăuntru, iau un cozonac ce mi-l aduseseră și i-l dau. „Ia acest cozonac moale, îi spun, ca să duci o viata aspră și du-te!”. Aceștia sunt tinerii de astăzi. Nu știu ce vor. Nu pot suporta puțina strâmtorare. Cum se vor mai jertfi dupa aceea?

Îmi aduc aminte că în armată, de câte ori apărea vreo nevoie, auzeai: „Domnule capitan, să merg eu în locul aceluia; acela este căsătorit, are copii; să nu-i rămână copiii pe drum”. Îl rugau pe căpitan să meargă ei în locul aceluia, în prima linie! Preferau să moară ei, iar nu acela şi astfel să-i rămână copiii pe drum. Cine să facă astăzi o astfel de jertfă? Lucru rar! Odată am rămas fără apă într-un loc. Capitanul a văzut pe hartă că în cutare punct există apă. Acolo însă erau răzvrătiţii. Atunci el ne spuse: „Aici aproape este apa, dar este foarte periculos. Cine merge să umple cateva bidoane? Dar să nu aprindă nicio lumină“. Sare unul şi spune: “Voi merge eu, domnule căpitan”. Altul spune: „eu”; altul “eu”. Adică toţi cereau să meargă! Şi noaptea, fără lumină, frica este mare. „Nu puteţi merge toţi”, le spuse căpitanul. Vreau să spun că nimeni nu s-a gândit la sine. Nimeni n-a spus: “Domnule căpitan, mă doare piciorul”, sau: “Mă doare capul”, sau: „Sunt obosit”. Toţi voiam să mergem, deşi ne primejduiam viața.

Astăzi există un duh căldicel; deloc bărbăţie, deloc jertfă. Toate le-au prefăcut cu logica stricată de astăzi. Şi uită-te, în timp ce mai demult mergeau voluntari în armată, acum îşi iau certificate de nebuni ca să nu facă armată. Se gândesc cum să facă, să nu meargă militari. Unde era aceasta mai înainte? Aveam un locotenent în vârstă de douăzeci şi trei de ani, foarte curajos. Odată, tatăl lui, care era ofiţer în rezervă, i-a telefonat şi i-a spus că se gândeşte să-l ajute ca să plece din prima linie, în spatele frontului. Atunci locotenentul a început să strige: “Ruşine, tată, să spui tu astfel de lucruri! Trântorii stau”. Avea sinceritate, cinste, multă bărbăţie, care îi uimea pe toţi; întotdeauna era primul. Mantaua îi era găurită de gloanţe, dar n-a murit. Când s-a eliberat a luat mantaua cu el, ca s-o aibă de amintire.

Sfântul Paisie Aghioritul