Tăcerea și isihia
Celor mai mulți dintre noi le este frică de liniște. Frica aceasta este incompatibilă cu căutarea păcii. Liniștea totală ne provoacă disconfort și o evităm pe cât se poate. La îndemână avem mijloace, mai cu seamă tehnice, de a o elimina. Undeva simțim mereu dorința neformulată de a crea puțin zgomot pentru a acoperi permanentul huruit interior.
Ne temem de liniște, de întuneric, ne este frică să ne oprim. Pe undeva în spatele acestei frici se ascund spaima de moarte și groaza confruntării cu sinele. Liniștea este de fapt acțiune: acțiunea de a te privi curajos în oglindă și de a-ți înfrunta temerile.
Pentru Părinții deșertului, isihia este un concept esențial. Mai mult decât o atitudine corporală, isihia este un mod de viață. Este rezultatul victoriei asupra puterilor agitației, patimilor, tulburării. Liniștea, ca și sănătatea ori pacea, poate fi înțeleasă cel mai bine prin contrast. Cunoaștem mai întâi tulburarea și boala pentru ca mai apoi să putem prețui liniștea și sănătatea. Și totuși, liniștea nu este decât un mijloc pentru unificarea lăuntrică și întâlnirea cu Dumnezeu. Există câteva condiții pentru a putea atinge liniștea. Condițiile acestea au un caracter negativ, isihia poate fi văzută ca o formă apofatică a căutării lui Dumnezeu. Sau, mai degrabă, efortul de a crea cadrul pentru întâlnirea cu El.
Primul element este singurătatea spațială, lipsa (cel puțin pentru o vreme) a celorlalți din proximitatea ta. Apoi tăcerea, lipsa zgomotului, să nu spui nimic și să nu auzi nimic. Întunericul, absența luminii.
Tăcerea, liniștea are multe forme, modulații, nuanțe. Călugării, care își trăiesc viața în frugalitate, caută să realizeze într-o măsură cât mai mare condițiile exterioare pentru dobândirea liniștii.
Pentru ca să poți tăcea puțin, câteva minute în fiecare zi, este folositor să te izolezi puțin. Să ieși, pe cât se poate, din calea distracțiilor, să te adăpostești de ceea ce te-ar putea perturba.
Prima modalitate de a rata exercițiul tăcerii este să îl faci ostentativ, anunțând că ai de gând să taci, și să răsplătești orice întrerupere a tăcerii cu niște priviri tăioase, agresive. Ori să te victimizezi: „Nici măcar zece minute nu poate omul să stea liniștit într-o zi”.
Exercițiul tăcerii este exercițiul discreției. Să taci pentru câteva minute în fiecare zi și să înveți să rămâi neobservat, tu cu gândurile tale și lumea ta interioară. Să îți calmezi simțurile și să aștepți liniștea lăuntrică.
Tăcerea exterioară, chiar dacă nu este foarte facilă, este mai ușor de pus în practică decât tăcerea interioară. În clipa în care te oprești, te așezi, taci, te sustragi zgomotului din jur, s-ar putea să simți foarte repede disconfort și vei putea urmări spectacolul, uneori delirant, al gândurilor care se succed și se răsucesc, se schimbă și se modulează ca niște năluci. Aceste gânduri sunt parte din noi și cu ele, cu întregul lor iureș, de care devenim tot mai conștienți, ne așezăm înaintea lui Dumnezeu. Tăcerea interioară este greu de atins. Ne sperie. Probabil că tăcerea ne amintește în adâncurile noastre de moarte. Ne temem de spațiile goale, de tăcere (ați observat neliniștea, freamătul care se naște la o slujbă bisericească, atunci când dintr-un motiv oarecare se face liniște?).
Pentru că ne este greu să suportăm tăcerea interioară, căutăm să o spargem cumva. Ascultăm muzică, citim, căutăm telefonul, doar-doar vom reuși să evadăm din fața noastră.
Tăcerea interioară (atât cât ne reușește) și cea exterioară sunt un bun preambul pentru rugăciune și un necesar exercițiu de cunoaștere de sine.
Pr. Paul Siladi
Sursa: ziarullumina.ro
