Treptele acaparării sufletului de către gânduri
La început apare așa-numita momeală. Așa numesc ei orice gând simplu sau reprezentare a vreunui lucru sau idee care îi vine omului în minte. Momeala, ca atare, o numesc inofensivă, nemeritând nici laude, nici osândire, atâta timp cât nu provoacă în noi o atitudine sau alta față de noi.
Al doilea moment vine atunci când noi observăm acest lucru sau acest gând și începem să ne uităm atent la el sau, după expresia Sfinților Părinți, începem să discutăm cu el în chip pătimaș sau nepătimaș. În acest caz, noi nu respingem gândul și îi permitem să rămână în noi, deși fără să-l acceptăm. Aceasta se numește însoțire. Sfinții Părinți socotesc că ea nu este întotdeauna inofensivă, poate fi și lăudabilă în cazul în care această examinare atentă a gândului se săvârșește în chip plăcut lui Dumnezeu, adică atunci când îl respingem, văzând păcătoșenia lui.
Al treilea moment este atunci când la apariția gândului începem să consimțim, să ne aplecăm spre el și să fim gata să-l urmăm. Aceasta se numește consimțire sau acord cu gândurile și poate avea două rezultate: după aplecarea temporară de partea gândului, ne putem dezmetici și, căindu-ne și spovedind lui Dumnezeu păcatul nostru cu gândul, biruim gândul; iar celălalt rezultat, după cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul, este atunci „când cineva cu voia sa primește gândurile aduse de vrăjmașul și, învoindu-se și împrietenindu-se cu ele, e biruit sau așa încât nu numai că nu li se mai împotrivește, dar se și hotărăște să facă totul după îndemnul lor; dacă nu își împlinește hotărârile în faptă, nu face asta pentru alt motiv decât pentru că nu a avut timp sau loc și din altă pricină, care nu i-a îngăduit să-și împlinească intenția!”. Și acesta este deja un păcat vădit.
Al patrulea moment este acela în care gândul, fără să vrem sau forțat, pune stăpânire pe inima noastră, se contopește cu ea, ca într-un întreg, se menține în ea și distruge buna noastră alcătuire. Acest moment se numește înrobire. Dar și în acest caz, mintea înrobită de gând cu ajutorul lui Dumnezeu se poate elibera de el. Se întâmplă totuși ca mintea, luată parcă de furtună și de valuri și atrasă de gândurile viclene, să nu se mai poată dezmetici și să vină la buna alcătuire. Aceasta se întâmplă mai ales din pricina deșertăciunilor și a multor discuții nefolositoare.
În sfârșit, cea mai înaltă treaptă a luării noastre în stăpânire de către gânduri se numește patimă. Aceasta se întâmplă atunci când gândul nostru devine parcă firea și obiceiul lui permanent. La acestă stare omul vine din propria lui voie și în ea se încălzește mereu cu gândurile pătimașe, insuflate de vrăjmașul și înrădăcinate în urma deprinderii neîncetate și a visării. De această stare se poate izbăvi numai pe calea pocăinței, în caz contrar omul este supus chinului veșnic.
Arhimandritul Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, traducere Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2014, pp. 173-175
