Concurența lumii

Când cineva, trăind în această societate, se încurcă în rivalitate, în concurenţă cu ceilalţi oameni, nu se poate goli de sine, nu poate sta smerit, simplu, în faţa lui Dumnezeu, doar cu dispoziţia de a primi darurile şi iubirea lui Dumnezeu. Se străduieşte să stea între ceilalţi oameni, în rivalitate, în concurenţă şi, deşi pare puternic, în realitate, poate subconştient, înlăuntrul său are sentimentul neputinţei lui.

Nu există om care, în adâncul fiinţei lui, să nu simtă, fie şi puţin, neputinţa, de vreme ce neputinţa îl însoţeşte continuu. De cealaltă parte trebuie să se străduiască, continuu, să-şi asigure existenţa printre ceilalţi, de vreme ce se compară ou ei, rivalizează cu ei. Pentru aceasta are nevoie de ceva care să-l sprijine.

Îngăduiţi-mi să dau un exemplu. Undeva, într-un spaţiu larg, suntem adunaţi mii de oameni, cineva vorbeşte celorlalţi şi noi vrem să-l vedem pe acel cineva. Este imposibil să-l vedem, dacă acela nu se află pe un loc mai înalt decât noi. Este nevoie ca cineva să-i pună un piedestal sub picioare, să urce mai sus, pentru ca noi să-l putem vedea.

Tot aşa, pentru ca cineva să poată sta între oameni să se simtă bine, să se simtă în siguranţă este nevoie să se simtă superior, să simtă că este mai sus decât ceilalţi.

Pentru a reuşi aceasta, se reazemă de ceva, se sprijină de ceva. Adică, adaugă persoanei sale ceva fals, plăsmuit, ceva din afară şi, sprijinindu-se pe acest ceva, evadează din realitate. Adică, în momentul în care cineva are tendinţa de a deveni mare sfânt, sau altcineva are tendinţa de a fi foarte aspru, oricât ar părea de ciudat, în momentul acela, îşi adaugă ceva pe care vrea să se sprijine, în momentul în care, cineva are tendinţa de a iubi mult sau de a fi complet indiferent, îşi adaugă ceva fals, ceva pe care vrea să se sprijine ca să pară superior celorlalţi.

Un lucru care iese foarte mult în evidenţă la un om, un lucru despre care vorbeşte mult, pe care-l proiectează mult, un lucru neobişnuit, nu este real, nu este normal, nu este adevărat. Este manifestarea imaginii ideale care există în acel om.

Putem vedea un om care aleargă după sfinţenie, dar în profunzimea lui să nu aibă nici o legătură cu sfinţenia. Putem vedea un om care aleargă după iubire, vorbeşte neîntrerupt despre iubire, se perpeleşte pentru iubire, dar în profunzimea lui să nu aibă nici urmă de iubire. Toate acestea sunt false, plăsmuite, tocmai pentru a se putea sprijini pe ceva, pentru a se putea rezema de ceva, pentru a se simţi superior celorlalţi, mai presus decât ceilalţi.

Aşadar, să avem în vedere că, după cum se prezintă lucrurile astăzi, societatea în care trăim nu ne ajută deloc să trăim adevărat, să avem îndrăzneala să stăm, cu adevărat, în faţa lui Dumnezeu, să alergăm la Dumnezeu şi să cerem de la El iubirea, harul şi mântuirea pe care Acesta ni le oferă. în realitate, societatea contemporană îl înfăşoară pe om în păienjenişul păcatului.

Păcatul în sine este rău, însă, avem la îndemână mântuirea lui Dumnezeu, avem la îndemână iubirea lui Dumnezeu. Astăzi, duhul societăţii contemporane îl înfăşoară, chiar şi pe creştinul cel mai bun, în păienjenişul păcatului şi îl preschimbă. Are impresia că este altcineva decât este şi nu poate fi receptiv la harul lui Dumnezeu.

Nu înseamnă că omul trebuie să fugă din societate. Mulţi dintre noi, şi să vrem sa tugim, tot nu vom reuşi mare lucru!
Să ne întrebăm…

Prin urmare, trebuie să avem în vedere primejdia şi să ne întrebăm continuu: „Nu cumva, chiar în ceasul în care credem, chiar în ceasul în care mergem la biserică şi participăm la Tainele Bisericii, nu cumva chiar atunci când nu facem nici un pas înapoi pentru adevărul lui Hristos, nu cumva chiar şi atunci ne aflăm în amăgire? Nu cumva chiar şi atunci suntem victime ale unei imagini pe care am plăsmuit-o în noi? Nu cumva chiar şi atunci suntem în afara realităţii şi trăim în închipuire?” În închipuire, nu există nădejdea ca cineva să ajungă la adevăr.

Adevărul vine singur la om nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om. Este dată de Dumnezeu. Nu omul este cel care află sfinţenia. Acestea vin singure atunci când omul nu aleargă să-şi plăsmuiască sfinţenia proprie, nu aleargă să- şi plăsmuiască mântuirea proprie, ci rămâne aşa cum este, într-o permanentă deschidere la ceea ce-i oferă Dumnezeu.

Aceasta este asceza adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă el ceva, trebuie doar să-şi poată deschide fiinţa, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ceea ce vrea El.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Te cunoști pe tine însuți?”