Virtutea răbdării

Virtutea răbdării, pe care de cele mai multe ori o invocăm mai ales pentru ceilalţi, ne este foarte necesară şi, deopotrivă, anevoioasă în lupta noastră. Răbdarea nu înseamnă acceptarea de nevoie a evenimentelor, pentru că nu avem încotro. Ea nu este nici aşteptarea neliniştită, într-o oarecare măsură, a unei izbăviri dintr-o încercare prin care eventual trecem.

Din contră, răbdarea este aşteptarea tainică a revelaţiei lui Dumnezeu în viata noastră, adică a arătării voinţei Sale în spaţii, timpuri şi condiţii pe care nu le susţine raţiunea şi firea noastră, este aşteptarea aducătoare de speranţă pentru transformarea credibilă a încercării în binecuvântare dumnezeiască.

Ni se petrece o încercare care ne depăşeşte. O tendinţă a gândirii noastre este să lăsăm armele şi să spunem: şi ce pot să fac eu ? Prin urmare, acceptăm în mod constrângător evenimentul, cu nădejdea că poate, după o zi pe alta, ceva se va întâmpla şi, într-un final, va veni izbăvirea aşa de spontan după cum ne-a vizitat încercarea. Aceasta este răbdarea de calitate mai joasă. Este o răbdare psihologică, care are valoarea ei, ajută, dar nu eliberează.

Însă există răbdarea duhovnicească şi despre ea vorbesc cărţile bisericeşti şi gura infailibilă a lui Hristos. Această răbdare ne ajută să desluşim în spatele evenimentelor dureroase, în spatele condiţiilor dificile, în spatele celor strâmbe şi a dificultăţilor propriului nostru caracter, cu alte cuvinte, ne face să aşteptăm, în spatele greutăţilor pe care ni le provoacă fraţii, o anumită descoperire preţioasă a voii Iui Dumnezeu. Acest lucru cere răbdare. Faptul de a da, aşadar, un anumit timp evenimentelor, pentru ca ele însele să-şi dezvăluie identitatea şi raţiunea lor, taina lor, înseamnă răbdarea, adică faptul ca cineva să-L aştepte pe Dumnezeu.

+ Nicolae, Mitropolit de Mesogheia, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenița