Mânia (I)

– Gheronda, indignarea vine din egoism?
– Nu întotdeauna. Există şi o indignare dreaptă, dumnezeiască. Proorocul Moise ţinea în mâini lespezile de piatră cu poruncile şi, când i-a văzut pe israeliţi jertfind viţelului de aur, le-a aruncat jos şi le-a spart, mişcat fiind de sfântă indignare.

Înainte de a urca pe Muntele Horeb, ca să primească poruncile, le spusese ce trebuie să facă până se va întoarce. Apoi ei înşişi au văzut fulgerele pe Horeb, dar fiindcă Moise întârzia să se întoarcă, au început să caute un dumnezeu (căruia să i se închine). Au mers, aşadar, la Aaron şi i-au spus: „Nu ştim ce se întâmplă cu Moise. Cine ne va povăţui acum? Scoală-te şi fă-ne dumnezei care să ne conducă!”

La început Aaron s-a împotrivit, dar apoi a cedat. Deci s-au trudit de au făcut un cuptor, au aruncat într-însul toate obiectele de aur pe care le primiseră de la egipteni înainte de plecarea din Egipt, şi au făcut un viţel de aur. L-au aşezat pe o piatră şi au început să bea şi să petreacă. „Ăsta ne va conduce”, spuneau ei.

Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Coboară repede, căci poporul s-a lepădat de Dumnezeu”. Pe când cobora Moise din Sinai, a auzit strigăte. Isus al lui Navi, care îl aştepta puţin mai jos, l-a întrebat: „Ce se întâmplă? Ne-au atacat duşmanii?” „Aceste strigăte nu sunt de război, ci de petrecere”, i-a spus Moise. Când s-au apropiat, ce să vadă? Israeliţii petreceau şi se bucurau că viţelul avea să-i conducă în Pământul Făgăduinţei! Vezi, era de aur!… Atunci Moise s-a mâniat şi a aruncat jos tablele cu poruncile şi le-a spart.

Se poate ca un om duhovnicesc să se enerveze, să se indigneze şi să strige, dar pentru probleme serioase şi duhovniceşti. Nu are însă răutate înlăuntrul său şi nici nu-i face rău celuilalt. Oare nu spune David: „Mâniati-vă şi nu păcătuiţi”?

– Gheronda, cum să scap de mânie?
– Scopul este să nu ajungi la mânie. Şi laptele, dacă nu apuci să-l dai jos de pe foc atunci când se umflă, se varsă.
– Şi cum să fac să nu ajung să mă mânii?
– Este nevoie de trezvie. Să te supraveghezi pe tine însăţi şi să-ţi stăpâneşti mânia, ca să nu se înrădăcineze înlăuntrul tău patima, căci după aceea, chiar şi cu securea de vrei să o tai, ea va da mereu lăstari. Să-ţi aduci aminte de ceea ce a spus David: „Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat”.

Ai văzut ce făcea acel monah? De îndată ce ieşea din chilia sa, îşi făcea cruce şi spunea: „Dumnezeul meu, păzeşte-mă de ispite!” şi era gata să înfrunte ispita. Ca şi cum ar fi fost într-un post de observaţie din care privea să vadă de unde avea să-i vină ispita, ca să se apere. Dacă vreun frate se purta urât cu el, era gata să-i răspundă cu blândeţe şi smerenie. La fel să faci şi tu.

– Gheronda, uneori, când apare o ispită, îmi spun în sinea mea: „N-o să scot o vorbă”, dar până la urmă tot izbucnesc.
– Ce înseamnă că izbucneşti? Şi după ce izbucneşti, ce se întâmplă? Iei foc? Se pare că nu ai prea multă răbdare, de aceea rabzi până la un punct, după care răbufneşti. Mai ai nevoie de încă puţină răbdare… înainte de a vorbi, să zici de două-trei ori Rugăciunea lui Iisus, ca să primeşti puţină lumină. Era o femeie care atunci când se mânia spunea „Crezul” şi abia după aceea vorbea. Vezi ce nevoinţă fac unii oameni din lume!

– Ce să fac când reacţionez la purtarea urâtă a unei surori?
– S-o priveşti pe soră cu bunătate. Să te străduieşti să o îndreptăţeşti cu dragoste. Aceasta te va ajuta să dobândeşti în chip firesc o stare duhovnicească bună şi statornică. Iar dacă va veni patima mâniei, va găsi ocupat locul inimii tale de către dragoste şi nu va mai putea rămâne, ci va pleca.

– Gheronda, cum poate cineva să-şi potolească mânia?
– Mânia o potolim cu smerenia şi cu tăcerea. De ce spunem că şarpele este înţelept? Deşi are o armă puternică, otrava, cu care poate să ne facă mult rău, totuşi atunci când aude un zgomot cât de uşor, îndată pleacă; n-o înfruntă făţiş, ci se retrage din faţa mâniei. Tot astfel şi tu, dacă cineva îţi spune vreun cuvânt şi te jigneşte, să nu-i răspunzi. Dacă taci, îl dezarmezi pe celălalt.

Odată la Colibă, Dikas, motanul cel mare, a văzut o broscuţă si s-a dus să o lovească, aceea însă nu s-a mişcat deloc. Atunci Dikas a lăsat-o şi a plecat. Broscuţa cu tăcerea şi cu… smerenia ei l-a biruit. Dacă s-ar fi mişcat puţin, Dikas ar fi sărit asupra ei şi ar fi dat în ea ca într-o tobă.

– Atunci când eu şi o altă maică nu cădem de acord într-o anumită privinţă şi fiecare ţine la părerea ei, ajungem la impas şi mă enervez.
– Ascultă, una din voi trebuie să se smerească şi să cedeze; altfel nu se poate. Dacă doi oameni vor să treacă un lemn lung printr-o uşă mică. trebuie ca unul să dea înapoi, ca să intre mai întâi celălalt. Altminteri, nu vor putea să treacă. Când fiecare insista în părerea sa este ca şi cum s-ar lovi cremenea de piatră şi ar sări scântei. Farasioţii, când cineva insista în părerea lui, spuneau: „Haide, să fie capra a ta şi ţapul al meu”. Şi astfel evitau cearta. În tot cazul, cel care cedează, câştigă, deoarece se lipseşte de ceva, face o jertfă, iar asta îi aduce bucurie şi pace.

– Cum stau lucrurile atunci când cineva se poartă corect în afară şi cedează în faţa celuilalt, dar înlăuntrul său se împotriveşte?
– Aceasta înseamnă că înlăuntrul său mai trăieşte încă omul cel vechi şi se luptă cu el.
– De ce însă, Gheronda, deşi se poartă corect, nu are pace înlăuntrul său?
– Cum să ai pace? Ca să aibă omul pace, şi lăuntric trebuie să aibă o aşezare duhovnicească bună. Atunci pleacă mânia, neliniştea şi vine în om pacea lui Dumnezeu. Iar atunci când vine pacea în sufletul său, face să dispară fumul mâniei, se curăţesc ochii sufletului şi vede limpede. De aceea Hristos numai despre cei „făcători de pace”‘spune că „fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, vol. V, Editura Evanghelismos, București